Pustiul se întinde ca un drog,
din mine însumi nu mai știu să fug,
mă plânge-n predici îngerul olog,
tristețea ară-n cuget ca un plug
De bună seamă, verile sunt scurse,
în ierni subliminale emigrez,
din viața de apoi, mai multe surse
m-acuză că sunt om și delirez
De nicăieri nu-i niciun semn de bine,
destine simple groaznic se-mpletesc,
se înalță în aortă vechi ruine
prin care îngerii se prăbușesc
Se-aud zăvoarele în urmă
cum se izbesc de gândul nelumesc,
o gheară ascuțită scurmă
ce-a mai rămas din neamul românesc
Apusul palid spaimele-și întinde,
încolăcește ultimele rugi,
de bună seamă, taine se vor vinde
la târgul sufletelor-slugi
Și prin această noapte infernală,
îmbrățișându-mi ultimii strămoși,
încerc să mă ridic din vechea boală
și să mă-ntorc la oamenii frumoși
Să fiu pe mai departe o lumină
în care să se frângă ceasul greu,
oricare existență mi-e străină
dacă pe crucea neamului nu-s eu
Așa că nu vă temeți de concluzii
și n-ascultați tăcerile de blog,
nu-i loc în viața asta de confuzii,
singurătatea-i singurul meu drog...
20 iulie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu