Plouă cu întuneric, cu lacrimi, cu obstacole,
plouă cu tristeți primordiale, cu gânduri,
n-o să mai răsară niciodată soarele
bătut în cuie de zăpadă-ntre scânduri
A apus inima lovită de pietre, de neadevăr,
nicio zbatere de aripă nu se-aude sub stâncă,
se-ntinde ca un șarpe neantul,
înapoi-visuri moarte, înainte-noapte adâncă
Și cât de frumos răsărise!
Era o toamnă nefiresc de subțire,
sufletul vibra ca un arc, ca un zbor,
îmbrăcând cămașa nelumească de mire
Înfloriseră macii pe cărarea de spini,
până la cer fericirea s-a-ntins,
inima bătea în pieptul altcuiva,
de-acolo un glonț a țâșnit dinadins
Păsările călătoare au țipat sfâșiate
până s-au spart ferestrele dimineții absente,
s-a speriat timpul și-a fugit, a fugit,
chemând înapoi desfrunzirile lente
Dintr-odată, printre orele putrede rătăcind,
a răsărit ca un glob de foc, ca o mirare,
timpul fericit, dinainte promis,
ascuns un mileniu sub mare
Tot pustiul s-a umplut de iertări,
de îngeri cu zborul invers, de priveliști,
inima a-nceput să bată chemări,
înfruntând nevăzute opreliști
Dar, dincolo, aștepta o pasăre de pradă
decisă să ucidă la-ntâmplare;
uneori, nu ne sperie întunericul,
alteori, întunericul doare
Numai sufletul meu blestemându-l,
de patimă sângerează, de păcat,
numai ochiul meu, ochiul tău plângându-l,
nu mai vede apusul, însingurat
15 iulie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu