Prin ochii mei trec orele cerate,
privighetori sărate mi se aruncă-n sânge,
în căutarea frunzei spulberate
de vântul fantomatic ce în copaci se frânge
Cad clipele absente-n fascicole bizare,
pe ziduri se scurg umbre zdrobite de ninsori,
pe autostrada vieții cu locuri de parcare
se rătăcesc haotic cohortele de nori
Dar nu mai au putere tristețile de iarnă
să ne consume gândul întoarcerii în cer,
ne crește-n suflet glonțul pornit din altă armă,
mă strâng în brațe fluturi cu aripi noi de fier
Invazia-n retină a turmelor de cai
ce se hrănesc cu drumuri crescute peste noapte,
e semn că s-au topit de spaima lunii mai
parafele de rouă ce lăcrimau pe acte
Ascult cum strigă marea de spaimă în aortă,
corăbii nevăzute vin prin fereastra spartă,
de nu mă veți găsi pe ultima copertă
să nu mă căutați în locuri de pe hartă
Că m-am ascuns în era translucidă
pe unde șerpi lunatici se scurg în jurul meu,
veninul lor nu poate în preajmă să ucidă
că-n sânge-mi toarnă fluturi Dumnezeu...
21 mai 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu