Pierind iluștrii sărăcește-o țară,
destinul se îndreaptă spre zenit,
când îngerii se-ascund în infinit
zadarnic ne e dor de primăvară
Cât au trăit, au dăruit lumină
înseninând acest pământ,
acum sunt candele în vânt
și veșnicia-i parcă mai puțină
Degeaba în pomelnice-or să-i plângă,
copacii ce-or migra din rădăcini
că printre atâtea umbre și lumini
numai tăcerea va îndrăzni să ningă
Că au iubit mai mult decât pot duce
tot cerul ce pe umeri l-au ținut,
și au plătit iubirii lor tribut,
zbătându-se lângă Iisus, pe cruce
Întreaga existență pare-un număr
predestinat copitelor de cai,
în fluturii ce se întorc din rai
sunt îngerii care ne plâng pe umăr
Nu i-au iubit vrăjmașii înălțării omenești,
cât au trăit le-au căutat defecte,
în lumea lașităților perfecte
s-au stins iluștrii stirpei românești
Tot mai săraci, încorsetați în spaime,
abia târând cu noi ziua de mâine,
ne latră luna dintr-un colț de pâine
și trecem printre umbre fără haine
Și acceptăm ca-n fiecare zi
să piară oameni sfâșiați de lei,
ne credem pe-astă lume dumnezei,
mult prea săraci ca să putem iubi....
30 decembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu