TIMPUL CA UN ȘARPE DE APĂ CURGEA

Nu văzusem nimic, nu auzisem nimic,

inima pierdută se zbătea în maree,

o taină nepătrunsă sugruma copacii

și ei plângeau, plângeau săracii,

plângeau cu ochii tăi de lut, femeie

Cuvântul înghețase de viscole surprins,

în noaptea disperării bătea absent un clopot, 

armatele de îngeri pornite dinadins,

pierind pe-altarul morții destinul și-au învins

și-n urma suferinței abia se-aude un șopot

Războiul se sfârșise, plopii arși legănau

soarele amiezii covârșitor,

cunoșteau adevărul dar totuși cerșeau

puntea îngustă pe care treceau

dinspre trecut spre un alt viitor

Liniștea curgea în rădvane pe ape,

la marginea lumii luna cânta dureros,

părea atât de aproape, atât de aproape,

că sufletu-începuse să dezgroape

tot ce-ngropase omul frumos

Timpul a sărit pe fereastră

împrăștiindu-se-n milioane de cioburi tăioase,

și-n lumina dimineții albastră

blestemata dragoste-a noastră

striga răstignită în oase 

Mătrăguna s-a scurs prin nisipul fierbinte,

desculț pe-acolo cu tine-am trecut,

clopotul nopții suna înainte

și partea din mine ascunsă-n cuvinte

s-a trezit sugrumată într-un tragic sărut

Tocmai atunci amurgul trecea

într-o sanie trasă de lotuși,

timpul ca un șarpe de apă curgea,

și-am zărit cum te duci, draga mea,

și-am strigat: ”Mai rămâi în inimă, totuși!”

Soarele de ametist nu pierise 

sub poarta de fier zăvorâtă,

numai umbra lui risipise

iarba firavă ce abia răsărise

prin ploaia de toamnă urâtă

Țineam pe umeri stelele ninse,

sufletul cu picioarele îl striveam,

privirile, două arcuri întinse

săgetau orizonturi aprinse

și odată cu ele muream

Și ce mult te-am iubit, cât de mult!

zăpezi de foc mi se topeau în pleoape,

inima-arcă, în aprig tumult,

uita că sunt candelă risipindu-se-n vânt

și-n inima ta voia să mă-ngroape

Dar n-o să ne mai fim călători, 

zadarnic infinitul adulmec,  

prin fum trec ultimii cocori 

spre alte lumi cu muritori   

și eu din cerul tău alunec

 Și nici culori noi n-o să ne mai fim,

 albastrul de atunci s-a risipit prin sânge,

 învățând să murim, am uitat să trăim;

în amurg ți-am șoptit: ”încă-i timp să iubim!”

Nicio umbră în jur, doar ecoul ce plânge...

6/10 decembrie 2021