Nimic din infinitele melancolii

Nu am să-ți iau nimic din tot ce-ți aparține,
nimic din infinitele melancolii,
și-așa mi-s bucuriile puține
de când tot pleci, amenințând că vii

Ce-a fost al tău, al tău rămâne,
n-o să se șteargă locul prim,
uimirile au rămas stăpâne
și peste-un alt mileniu ne întâlnim

Și o să dăm perdelele deoparte,
să intre soarele instantaneu,
să ne trezim, iubita mea, din moarte,
în brațele lui Dumnezeu

Eu nu voi fi probabil luat în seamă,
mai nins ca brazii din Carpați,
dar nu-i nimic, nu-mi este teamă
să stau la rând printre damnați

Mă voi ruga să-ți fie bine,
să fii lumină-n paradis,
și toate sublimările divine
ce-mi cresc la miezul nopții-n vis

să-ți fie pavăză de netrecut
când te apasă gândurile reci,
când tot ce doare-a mai durut
și vrei să vii, dar trebuie să pleci

Să fii convinsă că voi fi prezent
în emisfera cerebrală,
de mă găsești, iubito, fă-mă atent,
căci suferim de-aceeași boală

ce a lovit prin plăsmuiri de fluturi
și-i căutăm la nesfârșit un leac,
de-ai să-l găsești, strivește-l cu săruturi,
chiar de-ți va curge-n sânge un alt veac

Eu n-am să-ți cer nimic în plus,
nimic în minus nu am să-ți ofer,
am fost de la-nceput intrus
în colțul tău abstract de cer

prin care am zburat flămând
când tu plecai, amenințând că vii,
și nu voi arde, risipind în vânt,
nimic din infinitele melancolii

17 mai 2019