Mi-e sufletul un câmp cu flori albastre
pe care pasc toții mieii vieții noastre,
se-adapă-n râuri coborând din sânge,
desculț prin rouă, universul plânge
Unde-i copilul alergând spre soare
mânat de vise aprinse și-ntâmplare?
Unde-i speranța ce-mi întindea o mână
când inima mi se zbătea-n țărână?
S-au dus precum bătăile de ceas,
nimic din înălțare n-a rămas,
corăbii trec cărând în suflet sare
din viețile trecute în viața viitoare
Mi-e sufletul un câmp de maci proscriși,
pe-acolo îngeri de zăpadă sinuciși
au învățat să zboare înapoi în cer,
și dintr-odată s-a făcut mai ger
Trec tinere domnițe prin retină
cerșind eternității doar lumină,
străfulgerări de iris, dezlănțuiri de cai
pe scara nesfârșită ce cobora din rai
Mi-e sufletul un vultur cu-aripile deschise,
pe unde-i luptătorul neobosit din vise?
Săgeata de pe urmă străbate prin ninsoare
ducând viitorimii o ultimă scrisoare
Să-i stea de veghe când îi va fi mai greu,
s-atâția nouri negri ascunși în curcubeu
La marginea cetății, pe-o lacrimă-n ruine,
cresc flori de iasomie și sulfine
N-o să semneze nimeni nici foaia de parcurs,
nici umărul pe care arcașul vechi a plâns,
în loc de autografe, aproape de mormânt,
o floare de zăpadă s-o împrăștia în vânt
Mi-e sufletul un câmp minat de flori
în care plouă zilnic cu plecări
Și trec desculț neascultând aprozii
ce colorează asfințitul cu explozii...
17 martie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu