Iubito, poate vine primăvara,
această iarnă s-a întins pervers,
îmi plânge-n suflet călimara
și-a curs toată cerneala-n univers
În visuri sfărâmate se ascund
traseele de fiare sangvinare,
bate un vânt de moarte pe pământ
și toate băuturile-s amare
Absent la ora de-atribuții clare,
mă rătăcesc prin labirintul zilei,
săpând cu inima-n țărână după-o floare
n-aud cum zornăie cutia milei
în care viscole târzii răstoarnă
ce le-a rămas din risipiri voite,
în mine locuiește aceeași iarnă
și-mi ard retina chipuri de iubite
Întreaga pradă nu îmi e de-ajuns,
din timp aș mai mușca o halcă,
și-n loc de întrebări fără răspuns
m-aș îmbarca definitiv pe-o arcă
și-aș naviga în jurul umbrei tale
într-o călătorie clandestină,
acoperind întinderile goale
cu sfâșieri albastre de lumină
Și poate atunci din pulberile fine
desculții îngeri, auzind chemarea,
de mână-n hologramă se vor ține
și-or îngropa definitiv uitarea....
25 martie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu