În țara-n care se prăsesc cocori
bătrânii gliei strămoșești
sunt obligați de infractori
să bea cucuta ultimă din cești
Acei ce-au construit o țară
din țăndări, putregaiuri și noroi,
își cară-n cârcă pietrele de moară
cerșindu-și ziua de apoi
Cu pensii mici, cu boli flămânde
ce mușcă trupul răstignit pe cruce,
ei ar pleca de-aici oriunde,
dar vântul serii nu-i mai poate duce
Mi-e milă de-acești îngeri osândiți
ce-n lacrimi își cerșesc amara pâine,
prea bunii, enigmaticii părinți
ce-au construit cu încredere un mâine
din care-au fost excluși instantaneu
de virușii ce s-au proptit în sânge,
se-aude câteodată Dumnezeu
la capătul pământului cum plânge
Pe scena vieții tragicii actori
se-ascund în visuri de copii,
suntem la mâna unor infractori
ce greu îi este acestei Românii
din care au pierit, sacrificați, haiducii
și au crescut bezmetic securiștii,
noi, ultimii orfani ai crucii,
ne minunăm de câte fac siniștrii
și nu aprindem niciun rug în piață
pe care putregaiul nou să ardă,
cine a spus că asta este viață
avea în piept o inimă bastardă...
Nu-i prea târziu să ne trezim din moarte,
să tragem cu săgețile în nori,
să trecem râul care ne desparte
de ziduri să-i strivim pe infractori
Copiii să se-audă zumzăind,
să râdă primăvara în privire,
e timpul să ne izbăvim
și-n loc de ură, să croim iubire...
12 martie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu