În răstimpul scurs de la Mihai Viteazul la Tudor Vladimirescu, clasele sociale bine definite erau: boierii, rumânii, țăranii liberi, orășenii și robii.
Boierii trăiau bine mersi pe la moșiile lor și nu prea-i dureau la bască de domnitori decât atunci când considerau că au pretenții prea mari. Așa că-i dădeau pe mâna turcilor, pentru operații estetice radicale, obicei aproape tradițional. Cine avea moșia mai mare era considerat cel mai tare din parcarea istoriei, cine o avea mai mică nu primea roluri importante în filmele erotico-financiare. Cu timpul, criteriul moșiei este înlocuit cu cel al dregătoriei. Adică te mai numeai boier numai dacă domnitorul, mărinimos de da pe dinafară, te căftănea, îți dădea o funcție din care să tragi și tu ceva spuză pe turta ta. Evident că nu pe gratis. Introducerea lefii a fost o glumă fanariotă, avantajul dregătoriei era tot hașmangleala în formă continuată. Urmașii boierilor cu caftan intrau automat în categoria mazililor dacă nu ocupaseră nicio dregătorie anterior, deveneau un fel de boierași second hand. Care de multe ori se amestecau cu țărănimea liberă prin interese financiare comune sau din pricina inimii zburdalnice. În astfel de conjucturi, prin dibăcie și istețime, țăranii puteau urca scara socială devenind mici boieri. Dar și drumul invers era posibil dacă te măcinau viciile sau pur și simplu singura ta calitate era că erai fiul lui tactu.
Boierii trebuiau să le asigure țăranilor liberi fâneață și pășune pentru vitele lor, în schimb aceștia plăteau dijmă, dări și erau obligați să presteze 12 zile de clacă în Muntenia și 24 în Moldova. Deși deveniseră liberi din punct de vedere juridic, țăranii erau strâns legați de moșiile pe care munceau. Rumânii sau țăranii dependenți și-au răscumpărat treptat libertatea, așa că reformele lui Constantin Mavrocordat de desființare a șerbiei (1746/1749) n-au întâmpinat nicio împotrivire din partea boierimii. Din momentul în care a fost înlocuită răspunderea stăpânului moșiei pentru plata dărilor fiecărui rumân sau vecin (așa erau numiți țăranii dependenți din Moldova), cu răspunderea personală, drumul spre eliberarea din șerbie a fost mult mai lesnicios. Astfel, la sfârșitul veacului al XVII-lea rumânii deveniseră oameni liberi dar munceau în continuare pe moșiile boierești fiindcă nu prea știau ce să facă cu libertatea lor. Ceea ce nu se poate spune despre țăranii liberi care puteau să se stabilească pe orice moșie având obligația să plătească dijmă din toate produsele și să achite suhaturile pentru animale. Cu timpul, boierii impun și o prestație în muncă ceea ce era mai degrabă caracteristic rumâniei, de unde și celebra cugetare a lui Platon: vai de biet român, săracul, tot dă înapoi ca racul! Dacă nu erau de acord cu noile reguli, erau alungați de pe moșiile respective și îndrumați, cu proverbiala omenie boierească, să se îndrepte unde-or vedea cu ochii. Din perspectivă juridică, boierii îi îndrăgeau la nemurire pe rumâni, țăranii liberi părându-le destul de nașpa, nefiind pe aceeași lungime de undă cu tabieturile lor transcedentale. D-aia au împuținat suprafețele pe care trebuiau să le pună la dispoziția acestora, legiferându-le abia în timpul lui Alexandru Moruzi (în 1805). Cât despre țăranii care aveau pământul lor, moșnenii și răzeșii, ei erau mai degrabă o treaptă intermediară între țărănime și boierime, având cam tot ce le trebuie să nu-i deranjeze la stomacul burții venirea iernii.
Orășenii o ardeau cât e ziulica de lungă pe la atelierele meșteșugărești sau pe proprietățile de la marginea târgurilor pe care produceau cele necesare traiului zilnic. Dincolo de ulițele mai răsărite, la periferie modul de viață nu era diferit de cel rural. Schimbările se vor produce lent, atât de lent încât nici până în zilele noastre nu au fost finalizate.
Robii erau numai de etnie țigănească, foarte ”fecunzi”, după cum a observat cu invidie Dimitrie Cantemir, și erau proprietatea domnului, a boierilor sau a mănăstirilor, care, cu excepția condamnării la moarte, puteau face ce voiau mușchii lor cu ei. Țiganii tradiționaliști se ocupau cu șparlitul, văicăritul și cerșitul, ceea ce i-a ajutat să supraviețuiască unui destin istoric destul de nasol. Bine, zlătarii sau lăieșii erau căutători de aur, lăutarii curvăsăreau cât era ziulica de lungă pe un fond muzical adecvat, ghicitoarele dezbrăcau viitorul la nudul gol, să nu vă imaginați că meandrele concretului erau imposibile. Nici vorbă, numai că pe vremea aia nu se respectau deloc drepturile romului. Dar, după cum lesne se poate constata, țiganii e cei mai tari, chiar dacă dușmanii le poartă pică că n-au valoarea lor. Și dacă valoare nu e, nimic nu e!
Cât despre românii din Transilvania, duceau o viață destul de nașpa, Berilă era mic copil. Din care pricină mulți iobagi treceau munții și se stabileau în Principate unde viața li se părea foarte mișto. Că, bieții de ei, coborau de la 208 zile de robotă pe an, la 12 sau 24. Și alea făcute cam în dorul lelii. Nobilimea românească de acolo își păstrase unele proprietăți în Banatul timișean, Țara Făgărașului și prin zonele de graniță, iar cea nouă, ridicată pentru serviciile făcute principilor transilvani, se pierdea treptat în masa nobilimii maghiare, care reprezenta cam 10% din populația Ardealului. Restul locuitorilor erau, cu excepția clerului, altul decât cel ortodox, iobagi. Statutul lor juridic era mai rău decât al robilor țigani din exteriorul Carpaților.
Promoușăn:
Cred că a venit timpul să vorbim și despre organizarea militară. Deja m-apucă râsul...
22 februarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu