Să fii domn în țările române nu era o treabă la îndemâna oricui fiindcă primejdiile te pândeau la orice pas. Trebuia să-i mulțumești pe cei care te-au numit în schimbul unor mari sume de bani și să te ferești de cei care umblau pe la butoanele Stambulului ca să-ți ia locul și, pentru câteva sute de pungi în plus, și viața. Dreptatea era întotdeauna de partea aceluia care mituia cu profesionalism, corupția fiind politică de stat și la Înalta Poartă. Nu numai că era tolerată, ci era un mod de viață, băgătorii de seamă de pe lângă sultan trăind pe picior mare din aceste expediente.
Peșcheșurile oferite cu religiozitate și generozitate în stânga și în dreapta la numirea domnului depindeau de ”lăcomia vizirului și de ambiția candidatului”, după cum mărturisește în cunoștință de cauză Dimitrie Cantemir.
La confirmarea lui Brâncoveanu, ales de țară, s-au plătit 400 de pungi, împărțite între vizir (200), tefterdar (100), chehaia vizirului (50) și alți dregători mărunți (50) Suma, nefiind fixă, atârna din ce în ce mai greu la gâtul oamenilor de rând, că nu boierimea se spetea cu munca. Cei care vizau tronul Țării Românești plăteau mai mult decât cei din Moldova, deoarece aceștia erau numiți în fruntea bucatelor unei țări considerate mai bogate. Deși nici Moldova nu era de lepădat. Atâta doar că era cam rea de muscă...
Principala grijă a domnitorului era haraciul care consta în sume mari de bani și produse trimise anual către Poartă. Dacă nu te conformai, puteai s-o mierlești. Ce zic eu că puteai? Treaba era sigură.
Pe lângă haraci, nelipsit era și peșcheșul, obligatoriu cu ocazia Baiaramului turcesc (un fel de Paște pe invers) sau cu prilejul unor evenimente legate de existența sultanului; urcarea pe tron, coborârea la oliță, trecerea prin țările române, creșterea puții vreunui puradel, tăierea împrejur cu drujba de traforaj, vreo nuntișoară sau orice alt tip de paranghelie la care otomanii se pricepeau atât de bine că nu-ți mai stăteau piciorușele-n opinci! Și dacă nu erau evenimente trecute pe răboj, erau create că supușii sultanului de la pablic releișăn aveau mintea odihnită. Și când era vorba de prostii nu-i întrecea nici ăla cu coarne, a cărui denumire îmi scapă acum, dar revenim pe parcurs. Așa a apărut mucarerul mare (confirmarea domniei la trei ani contra a numeroase pungi bine garnisite cu euroii din acea vreme), mucarerul mic (confirmarea domniei la un an), care nu era chiar așa de mic, peșcheșurile către hanul tătar și pașa de la Silistra, și ne oprim aici până nu e prea târziu.
O altă dambla a sultanilor era să primească cai și șoimi din țările române, ceea ce se și întâmpla cu exactitate de ceasornic, ca să nu zic cu religiozitate că atât așteaptă Oficiul pentru combaterea discriminării pe burta goală. Cât despre aprovizionarea imperiului cu cereale ori acordarea de ajutor militar (câteva mii de aventurieri), se înțelege de la sine că era obligatoriu. Nu te conformai, o mierleai, drepturile omului nu erau la mare preț nici pe vremea aceea.
Tot în sarcina domnului erau unele lucrări de geniu (construcții de poduri, drumuri, cetăți), deși geniul lipsea cu desăvârșire. Iar fondurile europene nu se inventaseră ca să fie hașmanglite. E adevărat, turcii plăteau vitele, oile, cerealele și toate cârâitoarele și bâzâitoarele pe care le achiziționau, numai că ei stabileau la ce prețuri. Ceea ce crea un permanent deficit comercial, balanța economică fiind permanent pe plus la ei și pe minus la noi. Norocul nostru e că nu se născuseră economiștii care să regleze piața financiară cu măsurile fiscal-anale că ne ardeau turcii și la sistemul de operare.
Din 1541 și până la asedierea Vienei (1683), Transilvania avea un statut asemănător numai că haraciul era mai mic, turcii considerând-o cumva cu un grad de autonomie mai mare decât al celorlate țări române. Dar asta nu încălzea pe nimeni, în ciuda numeroaselor focuri de tabără aprinse de osmanlâi în spațiul românesc cu o frecvență demnă de o cauză mai bună.
Ca să strângă purcoaiele de bani pentru turci, pentru el și pentru cei apropiați, domnitorul se sprijinea pe dregători.
În timpul lui Constantin Mavrocordat, pe lângă plocoanele tradiționale pe care le depozitau pe la moșiile personale, dregătorii sunt și salarizați. Ba se schimbă și regula de recunoaștere a boieriei! Numai dacă aveai dregătorie erai considerat boier, nu mai conta că ești proprietar de pământ, principalul criteriu de până atunci. Așa apar marii boieri veliți (cu v, nu cu b), la început în număr de 19, superiori boierimii mijlocii care îndeplinea atribuții de mai mică importanță. Lucrurile se schimbă treptat, astfel că la începutul veacului al XIX-lea erau cinci ranguri boierești.
Singurii care o ardeau la fel ca în Evul Mediu erau țăranii, starea lor nefiind îmbunătățită semnificativ în ciuda teoretizărilor legislative. Ba chiar deloc ținând cont că erau jupuiți de șapte piei ori de câte ori domnul era apăsat de greutăți financiare sau pur și simplu avea chef să-și sporească veniturile ilicite. Ceea ce, după cum ați constatat în capitolele precedente, se întâmpla foarte des.
Promoușăn
Despre viața la țară și alte daraveli, în capitolul următor că acum avem niște treabă.
8 februarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu