Prin secolele XVII-XVIII, românii din Țara Românească o ardeau în județe, cei din Moldova în ținuturi, iar transilvănenii în comitate. După cum bine știți, dar vă prefaceți că n-ați auzit în viața voastră de așa ceva, reformele lui Iosif al II-lea n-au rezistat decât până în anul morții sale (1790)
Împărțirea nu era riguroasă așa se face că unele ținuturi erau reorganizate frecvent, mai ales dacă tătarii își făceau de lucru între Prut și Nistru. În rest, toate bune și frumoase, chiar dacă după ocuparea Basarabiei rușii mai modifică pe ici pe colo, prin punctele esențiale pentru ei, înființând noi ținuturi (Renii și Benderul). Timp de peste 200 de ani, între 1601 și 1821, nu apar județe noi, însă hotarele se schimbă frecvent. Ținuturile erau împărțite în ocoale, iar județele în plăși și plaiuri. Cu timpul, plășile vor înlocui ocoalele și în Moldova.
Autoritatea era exercitată de pârcălabi, staroști și vornici în Moldova, de vel căpitani și vornici în Țara Românească. Constantin Mavrocordat încredințează autoritatea ispravnicilor care primeau pentru trebușoara asta, foarte rentabilă de altfel, o sumă fixă, rușinos de mică în raport cu plocoanele zilnice.
Orașele și târgurile erau nici prea-prea, nici foarte-foarte, tot satele erau baza. La sud de Carpați au fost numărate 2271 de sate, dar cifrele fluctuau deoarece cele de rumâni se risipeau ca pulberea-n vânt ori de câte ori boierul, împins de lăcomie, se purta porcește, sau când nenumăratele războaie le pârjoleau locuințele minimaliste. Minimaliste nu dintr-un modernism exagerat, ci din spirit practic. Atât le permitea sărăcia lucie în care se scăldau precum gâștele-n apă.
O remarcabilă continuitate au arătat satele țăranilor liberi, moșneșești sau răzești, pe care aceștia le refăceau ori de câte ori era nevoie fiindcă moșia era a lor și n-au părăsit-o nici atunci când viața le-a fost pusă în pericol. Când spunem că le-a fost pusă în pericol înseamnă că unii dintre ei scăpau din pârjolirile barbarilor aciuați de jur împrejurul spațiului mioritic. Asta explică baladele vesele (rareori) și triste (aproape în totalitate) ale românilor.
În Transilvania, românii nu aveau dreptul de a se așeza în interiorul zidurilor cetății, lucru care se schimbă abia după 1690, însă destul de anevoios. Sașii, secuii și maghiarii se temeau că românii or să devină majoritari, așa cum se întâmplase cu aceia care se așezaseră în satele săsești. După cum se vede, reprezentanții națiunilor privilegiate nu erau prea tari în cardan, pe când ai noștri, în lipsa altor activități de loisir, băgau material la greu. Mai ales în zilele ploioase, și, slavă Domnului, erau destule! Și cum n-aveau ce să numere, găsiseră un alt sens număratului, că d-aia avem o limbă polisemantică.
Mulți țărani transilvani treceau munții și înființau sate de ”ungureni” în special în zona dealurilor subcarpatice. Ocupația lor de căpătâi era păstoritul și tot umblând brambura în transhumanță s-au așezat unde li s-a părut lor că viața ar fi mai ușoară, femeile mai frumoase și păsărelele mai voioase. Și chiar aveau dreptate ținând cont de exploatarea cruntă a iobagilor români din Transilvania.
Alții, mai puțini, au migrat din motive religioase, iar ultima categorie o formau cei care fugeau de lungul serviciu militar introdus de austrieci. Satele ”ungurești” nu plăteau dări în primele șase luni iar după aceea suportau taxe acceptabile. Situația le convenea de minune și domnilor, care astfel își sporeau veniturile (întotdeauna omul a fost cel mai bun capital), și veneticilor aflați în căutarea unei vieți mai bune.
Organizarea judecătorească păstrează caracteristicile vechi, adică domnul țării avea pâinea și cuțitul, dar, treptat, apar și elemente de modernizare de factură occidentală. Nu putem vorbi de o separare a puterilor în stat, însă se fac pași în această direcție prin apariția judecătorilor plătiți cu leafă fixă, înlocuindu-se vechea cutumă, mai degrabă o meteahnă, care prevedea ca făcătorul dreptății să-și tragă o parte din amenda cu care-i ardea pe vinovați.
Judecătorii erau aleși dintre marii boieri care nu primiseră alte însărcinări de la domnii fanarihoți. Numărul marilor judecători a variat de la un domnitor la altul, iar legile tipărite, ”Pravila de la Govora”(1640) și celelalte, erau un amestec de drept laic și reglemntări bisericești. Trecem peste aspectul că celebra pravilă era o traducere din slavonă, care, la rândul ei, era un soi de plagiat după un text bizantin. Până și prefața lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului, era un plagiat, model Ciucă, după o prefață a lui Petru Movilă la o lucrare tipărită în 1629 la Viena. Deci treaba asta cu plagiatul la fețele bisericești și diavolești nu e de ieri de azi.
Pravila lui Vasile Lupu, ”Carte românească de învățătură”, e mai completă decât ”Pravila de la Govora”, fiind de fapt un compediu de texte traduse după juristul italian Farinacci Prosper, publicate inițial la Lyon, în 1616.
Tot pe aceeași filieră a traducerii și colportării din alte texte - să le zicem așa - a apărut și ”Îndreptarea legii” (1652) din vremea lui Matei Basarab care preia, în cea de-a doua parte, și o parte din ”Pravila lui Vasile Lupu”. Nu vă mai spunem că prefața mitropolitului Ștefan era un plagiat după teologul grec Vlastoris, că v-ați prins și singuri.
După cum vedeți, în ceea ce privește legile n-am fost cine știe ce originali. Oricum, locuitorilor nu prea le păsau de chestiunile legislative, pentru ei tot ”obiceiul pămîntului” era baza activității de creație și procreație. Nu vă mai zăpăcim și cu celelalte pravile că vă luați câmpii. Mai ales că ceea ce am considerat important v-am tot spus până v-am zăpăcit de cap.
Cât despre pedepse, ce să mai vorbim! Amenzi fără număr, iar gloaba și condamnarea la moarte rămâneau de bază în orice pravilă, semn că societatea era destul de conservatoare. Arestul la domiciliu, controlul judiciar, condamnarea cu suspendarea executării pedepsei nu se inventaseră, semn că istoria noastră nu se grăbea deloc. Iar judecătorii erau la fel de cinstiți ca în zilele noastre!
Bătaia, la tălpi sau în alte zone erogene ale corpului omenesc, țintuirea cu urechile de stâlpi sau de uși, ori însemnarea cu fierul roșu ar fi fost utile și astăzi, îndeosebi pentru demnitarii statului. Nici surghiunul la mănăstire n-ar strica, că tare s-ar mai bucura episcopul de Huși și pomohacii.
Pentru vicleni, domnul Alexandru Mavrocordat Firaris a înființat în 1786 o condică ca să-i cunoască lumea și să nu le mai ia în serios delațiunile făcute cu scopul de a ocupa moșiile altora ”cu țigani și cu tot ce au aceia”. Condica n-a folosit la nimic, viclenii s-au înmulțit și populează instituțiile de conducere ale statului precum gândacii de bucătărie. Citiți meniul de la Palatul Parlamentului, Palatul Victoria Socialismului Liberal de Cumetrie și Sperjur și vă lămuriți instantaneu. Mai jos nu cobor că ar trebui să reintroducem pedeapsa cu țintuirea urechilor pe ușile birourilor luxoase și s-ar bloca circulația șpăgii în natură.
PROMOUȘĂN:
Dar ca să existe șpagă, trebuie să existe și o viață economică pe măsură. O să vă mirați, o să dați neîncrezători din cap, dar o să citiți până la capăt că e belea mare...
20 februarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu