După cum bine știți, sau dacă nu știți, aflați acum, viața românilor transilvăneni era nașpa de tot. N-aveau drepturi de nicio culoare: nici politice, nici sociale, nici religioase, că ungurii, în cârdășie cu sașii și secuii, îi batjocoreau la meserie și-i exploatau ca pe ocnași. Cea mai mare parte dintre ei erau iobăgiți, puținii nobili rămași, îndeosebi în zonele de graniță, erau și ei excluși de la treburile statului.
După asediul Vienei (1683), Transilvania intră în componența Imperiului austriac ceea ce dă ceva speranțe românilor, dar sunt speranțe deșarte, că nici austriecii nu doreau prea tare treaba asta în condițiile în care cele trei națiuni privilegiate și tupeiste nu acceptau vreo schimbare a stării de lucruri. Așa se face că intențiile imperiale expuse prin diverse diplome nu erau puse mai deloc în practică. Singurul căruia îi păsa de români era bunul Dumnezeu, dar nici el n-o ducea prea bine că religia ortodoxă era doar tolerată. Adică, unii erau mai creștini decât alții. N-are rost să insistăm, religia a fost folosită întotdeauna de putere ca mijloc de subjugare a claselor sărace. Cu toate acestea, oamenii neajutorați găseau mângâiere în sânul planturos al bisericii fiindcă nimeni nu-l putea smulge pe Dumnezeu din inima lor, indiferent cât de câinos sau de parșiv ar fi fost. Iar biserica românească din Transilvania, nedreptățită și umilită de maghiari, a știut ține sus cauza românească în vremuri de cumplită restriște. Într-un fel, Vlădica de la Bălgrad (Alba-Iulia) nu este numai conducătorul spiritual al românilor năpăstuiți, ci și liderul lor politic, el fiind acela care le-a cerut drepturile sociale și naționale în fața mai marilor de la Viena.
După cum bine știți din volumul întâi al istoriei noastre, după ce Mihai Viteazul le-a dat-o-n muian ungurilor la Șelimbăr, l-a numit pe Ioan din Prislop păstor al tuturor românilor din Ardeal, stabilindu-i reședința la mănăstirea ctitorită între 1596 și1597 la Alba Iulia. Cum Ioan dispare repede din peisaj, în scaunul episcopal îi urmează Spiridon, Teoctist, Teofil, Dosoftei (venit din Moldova), Ghenadie, Iorest (alt moldovean), Simion Ștefan (în timpul căruia, la presiunile principilor calviniști ai Transilvaniei, slujbele se țin în românește) și Sava Brancovici.
În timpul acestuia, începând cu 1656, sub ascultarea episcopului erau toți românii transilvăneni, cu excepția celor din Țara Făgărașului. El se opune subjugării bisericii ortodoxe calvinismului, ceea ce-i va aduce scoaterea din funcție, închisoarea și umilirea publică prin bătaie. La insistențele lui Șerban Cantacuzino, domnul Țării Românești, este eliberat, dar la scurt timp, în 1683, înghite gutuia. Urmașii lui Sava nici nu merită pomeniți deoarece au acceptat amestecul colonialiștilor în regulile bisericii ortodoxe.
După ce austriecii pun laba pe Transilvania, calviniștii intră în defensivă deoarece catolicii, aflați de acum la butoane, nu-i prea haleau.. Ca să-i atragă pe români, au propus unirea cu Roma, adică înființarea bisericii greco-catolice. Ceea ce însemna că aceia care vor trece la noua confesiune, o îmbârligătură între ortodoxie și catolicism de s-a mirat și Dumnezeu de ce le-a putut trece prin cap, vor scăpa de statutul de tolerați și vor putea avea aproximativ aceleași drepturi cu maghiarii, sașii și secuii. Austriecii nu erau proști deloc, cu șiretlicul acesta voiau să-i atragă de partea lor pe cei mai numeroși locuitori ai provinciei. Noua confesiune, un fel de Marie cu altă pălărie, păstra forma practicată de biserica ortodoxă, mărginindu-se la unele chestiuni dogmatice ale catolicismului. Papa era recunoscut ca barosan al bisericii creștine, se admite existența purgatoriului ca etapă intermediară între iad și rai, pentru împărtășanie e suficientă azima (pâinea nedospită), iar în Crez se adaugă ”filioque”, adică Duhul Sfânt purcede și de la Fiul, nu numai de la Tatăl.
În 1697, la Alba-Iulia, sinodul convocat de Teofil acceptă unirea cu Roma, dar ea nu se produce imediat deoarece, în iulie, inițiatorul o ia cătinel spre lumea cealaltă.
Atanasie Anghel, urmașul său, sprijinit la greu de Constantin Brâncoveanu, ezită să semneze unirea de la 1699 deși Diploma leopoldină le garanta celor ce vor face pasul aceleași drepturi ca și catolicilor. În 1701 cedează tentației iar împăratul dă a doua Diplomă leopoldină în care le garantează și țăranilor că nu vor mai fi considerați tolerați. Teoria a fost frumoasă dar practica s-a dovedit nașpa întrucât maghiarii, sașii și secuii au pus la greu bețe în roate. Trecerea lui Atanasie Anghel a fost văzută de ortodocși ca o trădare iar patriarhul Constantinopolului, Calinic, l-a poreclit Satanasie, afurisindu-l la meserie. Unirea cu Roma a însemnat divizarea românilor deoarece cei mai muilți dintre credincioși nu au trecut la noua confesiune. Cei care au făcut pasul au reușit să-și facă un bine și, într-un fel, au putut să susțină cauza românilor, dar nu cu cine știe ce rezultate. Că, în realitate, nimeni, niciodată, nu a vrut binele românilor. Ba, de multe ori, nici românii înșiși. La înmormântarea lui Atanasie (1713) nu a participat niciun român, fiind rostite două cuvântări, în latinește și în ungurește. După cum se vede, trădătorii, chiar dacă istoria oficială îi păstrează în vitrină, nu erau iubiți nici pe vremea aia.
Mirenii de rând au considerat că unirea a fost făcută doar în interesul clerului, ceea ce nici nu era prea departe de adevăr. Dar nu toți popii au făcut pasul, în 1716 mai erau 456 de fideli ortodoxiei, cam a șasea parte dintre prelații practicanți. Rezistența românească la unirea cu Roma a fost permanentă. Cei mai importanți opozanți dintre țărani și preoți, care le-au dat bătăi de cap austriecilor, au fost Nicolae Oprea, țăran din Săliște, călugărul sârb Visarion Sarai și călugărul Sofronie, acesta din urmă determinându-i pe austrieci să facă un recensământ al adepților. Astfel că din 152 886 de familii românești, 127 712 se declară ortodoxe și numai 25 174 unite (în realitate erau doar 11 907). Asta dovedește că unirea cu Roma a fost o vacă de muls doar pentru șmecherii din rândurile clerului. Pentru activitatea sa revoluționară, Sofronie a fost condamnat la cinci ani de închisoare, numai că el, care nu era prost deloc, o răsese din timp în Muntenia, devenind egumen la mănăstirea Curtea de Argeș.
În fața evidenței, Maria Tereza îl numi episcop ortodox pe sârbul Dionisie Novacovici, primul episcop numit după 60 de ani, stabilindu-i-se reședința în Șcheii Brașovului. Dar el a preferat să locuiască la Săliște, lângă Sibiu, fiindcă brașovenii nu l-au primit cu cine știe ce entuziasm.
După moartea sa urmează numai episcopi sârbi, cel mai important fiind Gheorghe Adamovici, apărător al drepturilor românilor în fața autorităților. După ce dă colțu (1716), timp de 15 ani, scaunul rămâne vacant până când este numit Nicolae Moga, care i-a păstorit până i-a prostit; 34 de ani de gargară inutilă.
La uniți, după decesul lui Satanasie, ajunge barosan Ioan Patachi, pe care nu-l voia nimeni, drept urmare neprimind niciun vot deși au fost câteva scrutinuri. Până la urmă s-a găsit un prelat (unul singur!) care să-l voteze, nu pe gratis, firește, și a fost numit în funcție. Până și politicienii din ziua de astăzi ar fi invidioși pe Patachi!
Episcopia se mută la Făgăraș, în ctitoria lui Brâncoveanu. Patachi moare tânăr, la 46 de ani, și-i ia locul Ioan Inochentie Micu (Klein, în germană), o figură și jumătate, care și-a dedicat viața obținerii de drepturi pentru români. Ioan Micu a ajuns episcop la 36 de ani, în 1729. Timp de 12 ani, între 1732 și 1744, a depus 24 de petiții Curții de la Viena, bătându-se cu morile de vânt pentru drepturile națiunii române. A mutat reședința episcopală de la Făgăraș la Blaj, unde a și început construirea unei mănăstiri cu seminar de băieți, a unei catedrale și a unei reședințe episcopale. Lucrarea a început în 1741, dar nu a văzut-o finalizată deoarece în 1744 a fost nevoit să se retragă la Roma, în exil, de unde a și luat-o, în 1768, spre o lume teoretic mai bună. Din funcția episcopală a demisionat abia în 1751, iar urmașii săi au fost Petru Pavel Aron, Atanasie Rednic, Grigore Maior și Ioan Bob. Băieți buni, dar cu lipsuri multe. Niciunul nu s-a ridicat la nivelul lui Ioan Micu, probabil ca să nu aibă soarta acestuia.
În 1737, în Dieta Transilvaniei, Ioan Micu a vorbit în numele națiunii române ceea ce i-a revoltat pe maghiari care i-au cerut imperativ să vorbească în numele ”plebei valahe”. În 1743, indignat peste măsură, le răspundea fiilor pustei și celorlalți bagabonți care terfeleau neamul românesc: ”Suntem tratați mai rău ca evreii.” Iar în 1744 le-o zice de la obraz membrilor adunării, care-i numeau pe români ”tâlhari, hoți și leneși”: ”Nu vă mirați, căci bieților oameni, în afară de piele nu le lăsați nimic, cu ce să se hrănească. Iar de pe unii luați și pielea!” Când le-au dat ungurii pielea înapoi românilor cronicarul nu s-a mai învrednicit să consemneze.
Așa se face că Ioan Micu a cerut că dacă românilor nu li se va face dreptate, ”să se renunțe la unire.” Ceea ce l-a adus în fața autorităților austriece care abia-l așteptau la Viena, pregătindu-i o celulă răcoroasă și întunecoasă, după inima lor. Dar Inochentie, simțind că nu-i a bună judecata austriecilor, a tăiat-o în Italia de unde nu s-a mai întors niciodată. Că dacă se întorcea îi dădeau ungurii pielea înapoi.
Promoușăn
Cum religia nu prea ținea de foame, iobagii i-au scos la intervalul istoriei pe Horea, Cloșca și Crișan, cei trei care au speriat Vestul. Stați pe aproape, e rost de mangleală...
31 ianuarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu