Sătui de brânză, viezure, brad, mânz, valahii încep să bage la jgheab porumb, cartofi și un nou sortiment de fasole. După care, ghiftuiți de li se lipea burta de spinare, beau tutun. Așa că America nu li se mai părea un ținut mult prea îndepărtat. Când au mai dat și de curcani, să te ții cumetrii! Când era nașu la finu, când era finu la nașu, când vedea nașu puța finii, ce s-o mai lungim, lanțul trofic o luase la vale.
Acum să nu credeți că valahii deveniseră vegetarieni, nici vorbă, creșterea vitelor încălțate și descălțate, a oilor și a altor vietăți cu două sau patru picioare rămânând ocupația de bază. D-aia își permiteau luxul de a face comerț cu Imperiul Otoman la prețuri de dumping, ceea ce nu-i deranja prea tare câtă vreme nivelul colesterolului era în parametri normali. Și să vezi minune! Pe vremea aia nu se inventase boala vacii nebune, adică vaca stătea în banca ei. Și nici gripa aviară ca politică de stat în patru labe în fața perfidului Occident. Și dacă ar fi existat cine le-ar fi băgat în seamă? Că n-arunca nimeni friptura din mână pe greierii de pe gard. Așa se face că oricât jefuiau fanarioții țara, tot nu reușeau s-o pună pe butuci. Că țăranul român producea non-stop de parcă avea ardei iute în sistemul de operare. Și, de cele mai multe ori, chiar avea.
Străinii, precum misionarul italian Bandini, care a trăit în vremea lui Vasile Lupu, se mirau de ”abundența și bunătatea pământului moldovenesc” , iar Panzini, un macaronar aciuat pe lângă domnitorul Alexandru Ipsilanti ridica în slăvi Muntenia unde ”grânele, brânza, untul, carnea, sunt de întâia calitate, vinurile, după patru-cinci ani biruie pe cele ale Italiei; nucii formează păduri”.
Țările străine păreau ”copii vitregi ai naturii”, după spusele profesorului Laxman din St. Petersburg, în comparație cu Muntenia și Moldova. Laudele nu mai conteneau față de abundența produselor agricole și de hărnicia țăranilor. Că nu vă imaginați că dădeau cu sapa boierii. Nu, era ca acum.
Porumbul ar fi fost introdus în vremea lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), dar e foarte probabil să se fi întâmplat mai devreme, n-am devenit peste noapte popor de mămăligari.
Tutunul, care fusese adus în Europa de Nicot, ambasadorul Franței la Lisabona, este impozitat în vremea lui Constantin Duca (1718), șmecherul care taxa și păpușoiul. V-ați prins că denumirea nicotinei vine de la Nicot, deși tutunul e un cuvânt turcesc.
Cartoful, originar din Chile, a pătruns în Ardeal în secolul al XVIII-lea, iar în celelalte țări române în timpul lui Scarlat Calimachi (1812-1819) care a trebuit să ducă muncă de lămurire cu țăranii fiindcă aceștia nu voiau să cultive noua bazaconie. Când au aflat că chipsurile se fac din cartofi, au acceptat să experimenteze și s-au declarat mulțumiți.
Din Asia a fost adus orezul, mai întâi în Banat, iar prin intermediul turcilor ne-am procopsit cu năutul, anasonul, caisele, bamele, pătlăgelele și rudele lor primare care, când încap pe mâna gospodinelor valahe, devin zarzavat. Alea mai tari în clanță o iau pe coajă până le buiește bulionul.
Cât despre vii erau renumite încă de pe vremea dacilor care le cultivau într-o veselie, chiar dacă Burebista a încercat să le mai tempereze entuziasmul. Toți consumatorii fruntași lăudau vinul românesc și-l sorbeau până uitau în ce țară sunt. Așa se explică și curajul neomenesc al ostașilor noștri din marile bătălii ale istoriei desfășurate în condiții de inegalitate. Că românii aveau o vorbă: morții cu morții și viii cu viile.
Pădurile erau populate cu diverse orătănii, iar ghinda și jirul erau hrana principală atât a fiarelor sălbatice cât și a porcilor domestici. Pășunile erau pline de turmele de oi țurcane, tătăreși și țigăi, de herghelii de cai și cirezi de vite. Apele erau raiul peștilor ale căror neamuri rezistă și astăzi printre firele conectate la baterii și peturile cu destinație de unică folosință. Despre albinărit nu vă mai spunem la ce nivel era că o să ziceți că prea ne lăudăm cu mulțimea prisăcilor, prea ne dăm bondari. La fel, o lăsăm mai moale și cu bogățiile minerale, ca să nu mai punem sare pe rănile istoriei.
Cu aurul se ocupau tot țiganii zlătari care plăteau domniei o parte din ce agoniseau peste an din munca lor migăloasă de a extrage prețiosul metal din apele râurilor. Celelalte minereuri se exploatau cu metodă, mai ales în Transilvania, dar nevoia de metale făcuse ca și în Valahia și în Moldova să fie construite cuptoare pentru prelucrarea acestora (fier, cupru, plumb, zinc). Exploatările se numeau băi (Baia de Fier, Baia de Aramă). Păcura, silitra, sulful și chihlimbarul erau alte distracții care făceau din spațiul românesc un fel de iarmaroc al mineralelor. Și nu numai.
Meșteșugurile o iau cătinel înainte în Transilvania și mai ușurel în Țara Românească și Moldova, transformarea lor în industrii fiind un proces lent și diferit. Producerea sticlei, încă de la 1622, a hârtiei, din 1646, a postavului și țesăturilor, construirea vaselor fluviale (1678), atelierele de ceramică (fabrici de farfurii) sunt primele semne ale unei noi ramuri economice.
Industria alimentară se baza pe morărit, țuicărit, berărit și alte activități tradiționale, dar și pe producerea de arpacaș (începând cu 1792) și paste făinoase (din 1815). De bază rămâneau tot meșteșugarii (croitori, ișlicari, lumânărari, pitari sau brutari, săpunari, făclieri, fierari, cizmari etc). Lăutarii și bărbierii se ocupau cu entertainmentul, iar cioclii cu evenimentele de după distracție.
Breslele erau organizate în funcție de ocupația desfășurată, dar și de etnie ori localitatea de baștină. Nu prea era practicată politica corectă, dar nu-i păsa nimănui cu adevărat de treaba asta. Că nici progresiști de conjuctură istorică nu erau. Așa că unele bresle își făcuseră biserici proprii ca să nu se amestece cu toți ciumeții. Regulile interne erau respectate cu strictețe. Cine nu se supunea canoanelor economice, militare, chiar și religioase, avea soarta lui Berilă. Era o lume închisă care își apăra cu înverșunare interesele. Pentru că numai așa le mergea bine tuturor membrilor breslei. E adevărat, el mai bine le mergea șefilor, dar asta a fost la fel de când e lumea și pământul.
Comerțul își păstrează coordonatele; exportam ce aveam în plus după ce alimentam piața turcească, îndeosebi cu turme de vite, oi, cereale, miere de albine, pe scurt, haleală, și importam toate prostiile. Ca să-i păcălim pe turci, fiindcă după cum bine știți, ei făceau prețul, turme de vite erau trecute pe șestache în Polonia de unde erau vândute mai departe ca marfă poloneză (celebrii ”boi polonezi”). Ca o curiozitate, boii din Moldova erau mai scumpi cu 25% decât cei din Valahia, ceea ce nu se mai întâmplă în zilele noastre; boii din politică sunt la fel de ieftini. Și la fel de mulți. Și la cai tot moldovenii erau mai tari, caii lor având preț mai bun. Probabil că-l pronunțau mai ușor pe ci. Din păcate, acei cai au devenit gloabe demult, pe pajiștile politicii pasc numeroase turme de boi. În schimb, drumurile pe care galopau lipițanii au rămas la fel.
Deși bani erau, prin economia gri circulând monede turcești, poloneze, italiene, austriece, italiene, olandeze și rusești, mai ales după tratatul de la Karlowitz (1699). Românești nu prea fiindcă suveranitatea turcească nu permitea acest lucru, fără a-l interzice expres. Excepție au făcut Dabija-Vodă, în Moldova, și Mihnea al III-lea, în Țara Românească, care au bătut șalăi (1661), respectiv dinari de argint (în 1658).
Monedele care au circulat pe la cingătoarea boierilor (că doar nu credeți că țăranii se ocupau cu trebușoara asta) și a negustorilor de piei de cloșcă, au fost ortul, groșul, asprii sau banii, copeica, constanda, creițarul, ducatul, dutca, florinii, galbenul (moneda etalon), talerul olandez sau leul, lescaia, paraua, pitacul, polturacul, potronicul, șuștacul, rubla, timfii, tultul, ughii (tot un fel de galbeni), zloții și multe alte monede de argint sau de aur, de la sfanți și până la rubiele. Dar cum nu avem doi sfanți în buzunar, ar fi bine să ne oprim din căutări că cine știe ce mai descoperim prin visteria memoriei.
Vă întrebați poate de ce circula atâta amar de monede pe aici și noi eram așa de pârliți? Pentru că era un spațiu de complementaritate în care toată lumea venea să hașmanglească la fel ca în zilele noastre. Dacă mai țineți minte, că vă știu slabi de memorie, toți fanarioții erau preocupați de măsurile fiscale. Nu pentru binele poporului ci pentru binele lor. D-aia organizarea fiscală, după legi scrise sau după ureche, era îndreptată împotriva celor mulți. Pe scurt, fanarioții luau de la săraci și dădeau la bogați. Și asta nu doar la termenele fixate ci ori de câte ori voia gura domnitorului, sfătuit de slujbași la fel de lacomi, să pape ceva galbeni. Jaful era generalizat, dările creșteau permanent după bunul plac al diriguitorilor. Era la fel ca astăzi. Iertați-mi repetiția dar adevărul istoric o impune.
Finanțiștii aveau o imaginație bolnavă. Cu o frecvență uluitoare stabileau obligații atât de bizare că se crucea și necuratul. Sunt convins că acum ați spus voi: la fel ca acum!
Birul sau darea personală crea multe probleme săracilor care, neavând încotro, fugeau unde vedeau cu ochii numai să scape de taxe. Și cum în vremea aia digitalizarea încă se lăsa așteptată, fuga era o soluție pe termen scurt, mediu și lung, în funcție de direcția în care o tuleai. Vodă n-avea decât să se descurce cu cei care au rămas. Și se descurca, să n-aveți grijă! Că fanarihoții se pricepeau la luat, nu la dat. Că d-aia și veniseră la putere. Nici popii nu scăpau de bir, ceea ce în zilele noastre se mai trece cu vederea, și nici țiganii, care plăteau în funcție de ocupație. Zlătarii sau lăieșii plăteau în aur, ceilalți în taleri. Pușcăriașii și prostituatele au fost taxate de Vodă Caragea (1812-1818) prin ”birul temniței”, respectiv ”birul femeilor rele”, biruri ce i-au adus ceva bani la teșcherea. Că erau mulți amatori de hașmangleală. Iar de curve nici nu mai vorbim, cunoașteți adevărul istoric.
Inegalitatea fiscală era o caracteristică a societății, clasele privilegiate, pe care se sprijinea domnul, oricare ar fi fost el, neplătind taxe în mod direct decât în situații excepționale. Abia în 1858, în urma Convenției de la Paris, privilegiile fiscale au fost abolite. Dar până atunci, ceilalți mai aveau de tras. Și, dacă-mi aduc bine aminte, mai trag și astăzi
PROMOUȘĂN
Atansion! Data viitoare vorbim despre clasele sociale ca să înțelegeți fiecare din ce arbore ginecologic v-ați dat jos. Să nu ziceți că nu v-am spus!
21 februarie 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu