Oglinda mă privește cu uimire

Nu mai există griji elementare
pe-această barcă pururea-n derivă,
vapoarele cu spațiu de tractare
și-au invadat traseul cu salivă.

Dorm orizonturile pe saltele ninse,
iar caii nopții se tot șterg de fum,
stau demonii cu arcurile-ntinse;
trage săgeata ultimă acum

cât încă nu e prea târziu de poze,
eternității să îi dăm cu flit,
copacii fug sălbatici prin psihoze
din calea marelui delete.

Nu va rămâne niciun car de nuntă
să defileze-n Cosmosul flămând,
mireasa cu eșarfa nopții ruptă
se va hrăni cu ultimul ei gând.

Și-n el voi fi lunaticul desert,
pe care-l va sorbi dintr-o suflare,
să traverseze restul din deșert
în mână c-o banală lumânare,

pe care o va exila din port
când îngerii băuți vor vrea petreceri,
ceasornicul se va preface mort
ca la atâtea alte treceri.

Eu nu voi fi la nunta fără mire,
căci m-aș simți în pielea mea stingher,
oglinda mă privește cu uimire
și își întoarce fața către cer...


6 iunie 2017