Mă tem că eu și tristețea pășim pe același drum,
cenușa mă urmează pregătindu-se de-ntrupare,
nu lăsăm urme, arși de zăpadă oricum,
o pată de cerneală țâșnește din soare
Mă tem că am uitat ușile deschise
și-o să găsim la întoarcere, înăuntru,
coborâri fără scară din vise,
unde nu mi-ai dat voie să intru
Inventez drumuri ca să am ce căra înainte,
răscolit de întâmplările absente,
pe rugul de fluturi, cuvinte
ard zăpezile din iernile lente
Ultima seară va fi mai friguroasă,
îmbrățișați de amintirile-ruine.
Desigur, tu vei fi la fel de frumoasă,
ca tristețea ce pășește alături de mine
16 iunie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu