Când bate viscolul, când mă rănește ploaia,
când lacrima se stinge în privire,
când peste suflet crește Himalaya,
când rugul vieții-și scutură văpaia,
revăd cereasca oră de iubire
Tandrețea ta n-a mai avut-o nimeni,
întreg pustiul s-a descătușat
și-a evadat din scripte Sfânta Vineri,
iar noi eram revoltător de tineri
de parcă Dumnezeu ne-a îmbrățișat
Îți inventasem un alt nume
să nu mai știi vreodată cine-ai fost,
să rătăcim postum în astă lume
ca două însuflețiri de hume
ce una fără alta nu-și au rost
Și-a fost magie absolută
întregul cer albastru-a complotat,
noi doi, prizonieri pe-o plută,
sorbind nectarul din cucută,
unul spre altul am plecat
Pe drum, la intersecții orbitoare,
cădeau din univers meteoriți,
iar ielele cu mâinile murdare
turnau cucută în pahare
să nu fim pân la capăt fericiți
Am refuzat să beau, îmi era teamă
să nu te pierd înainte să-ți ofer
ecoul ce în el te cheamă
să-i fii oglindă și maramă
când pleacă îngerii în cer...
29 decembrie 2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu