Cărarea ce ducea spre infinit trecea prin mine,
un tren de fum neantu-a spulberat,
și când din univers ningea cu tine
un glonț țintit dintre ruine
tot cerul vieții mele l-a întunecat
Pretexte pentru crimă sunt destule
când vrei s-abandonezi visul frumos,
se-nchid staminele-n celule,
pe unde nevăzute libelule
abia de se târăsc pe jos
Chemările de fum, religioase,
sunt însemnări bizare pe pământ,
și până când mormanele de oase
vor însoți vechi zbateri dureroase
călătorim prin viață ca-n mormânt
Iubirea e soluția concretă
în lumea pustiită de valori,
când sufletul îți ține loc de cretă,
trec îngeri de lumină pe planetă
să răsădească în ființă flori
Și toate trec de parcă n-ar fi fost,
se-nstăpânește iarna dintr-odată
și te întrebi de a avut vreun rost
să retrăiești iubirea ca pe-un post,
să nu mai fi întregul niciodată
Da-i prea târziu, în noi se face seară,
se-ntorc cocorii-n universul lor,
cărarea a-nceput deja să doară,
și-o frunză din abis coboară
să moară înaintea tuturor...
7 noiembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu