Nu-i niciun înger îngropat în zgură,
nu mai e nimeni sufletul să-mi zboare,
și nicio unitate de măsură
nu poate măsura o izbitură
a soarelui zdrobindu-se de mare
În orizontul iernii care vine
târând cu sine însăși viața mea,
cetățile au redevenit ruine
și pe cărarea dinspre tine
zăpada se întinde tot mai grea
Ferestrele din timp se îngustează
abia mai sar prin ele îngeri triști,
nici gândul nu se-mperechează,
amurgul cade oblic pe amiază
și nu mai știu nici dacă mai exiști
Abia mai supraviețuiești biografiei
amenințată de-ntâmplări bizare,
încă plătești dobândă bucuriei
de-a inversa busolele chimiei
și-a sfâșia culorile din zare
Căderile din vis sunt dureroase
când te privește din oglindă luna,
amestecat în praf de oase
cotrobăi amintirile frumoase,
dar nu e nimeni să-ți întindă mâna...
20 noiembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu