În ierni infernale, viscole mari
cotropiseră Munții Carpați;
și sufletu-n noi, eroii uitați,
și caii de fum, și cireșii amari
Diluvii înecau pietre ascuțite,
lumina în nouri plângea,
soarele nemilos sfâșia
aruncând în orbite cuțite
Atunci au pierit în colibe
săracii cerșindu-și dreptul de-a fi,
a fost întuneric în miezul de zi
și-n biserici se-auzeau diatribe
Prin fluvii de sânge curgeau
naivi pe nedrept osândiți;
pe cruce, copii răstigniți
din pântecul mamei plângeau
Păsări de pradă ciuguleau trupul țării,
flămânzi erau prădătorii de-afară,
pâinea ne-a fost prea adesea amară,
și mult prea departe ziua înălțării
Blestemele au tot măcinat
sufletul Patriei, gândul, ecoul;
batjocorit de nemernici, eroul
traversa un destin înspinat
Dar noi am pierit? Ne-au răpus hoardele?
Nu mai suntem candele-n vânt?
Acceptăm să trăim ca-n mormânt?
Am predat la rastel, armele?
Nu, n-am pierit. Și nici visele mari,
sfâșiate de viscole crunte,
nimic nu poate să-ngroape un munte
mânat înspre cer de stejari
În pădurile noastre-au pierit
armate străine, în scrâșnet de dinți,
martirii neamului sunt sfinți,
din jertfa lor am răsărit
Mamele ce au plâns, alți copii au născut,
mai mândri, mai frumoși și mai dârji,
câmpiile-s pline de zburdalnicii mânji,
între cer și pământ e-acel scut
ce nu va fi străpuns niciodată
oricâte stihii va-nfrunta;
Ce frumoasă ești, Țara mea,
vegheată de o stea geto-dacă!
12 aprilie 2022
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu