Inimă de câine

El era un câine melancolic,
se pierdea adesea printre lupi,
ea, precum o harnică albină,
robotea întruna printre stupi

Se întâlneau adesea-ntr-o poiană
să culeagă împreună fragi,
mi se pare că-mpotriva firii
își erau de-o veșnicie dragi

Într-o zi de toamnă, mi se pare,
când copacii se iubeau cu foc,
ea a zis că va pleca pe mare
și-o să pună rugăciuni în loc

Blânda mâță s-a-ncurcat în vorbe
cu duhovnici foarte înțelepți,
ce dădeau acces la veșnicie
unde merg, desigur, doar cei drepți

Însă bietul câine melancolic
ascultând cum zumzăie în stupi
nopțile destinului bucolic,
s-a trezit că-i sfâșiat de lupi

Și-i curgeau din pielea lui subțire
cicatrice dintr-un timp trecut,
și tristeți, și rouă, și iubire,
dar ipocrizia l-a durut

Iarna instalată prea devreme
a-nghețat ninsorile-n proiect,
ea, având soluții la probleme,
i-a scos iute inima din piept

Și i-a spus, analizând-o foarte:
”Seamănă surprinzător c-o pâine!
Eu credeam, știindu-te din carte,
că tu ai o inimă de câine!

Care-n pieptul meu nu va putea să bată
de atâta ceară de albine,
parcă ai o inimă de fată
cum bătea cândva în piept la mine.

Sunt motive clare de revoltă
și mai mult de-atât eu protestez,
te acuz, deși n-am nicio probă,
câteodată, iarna, delirez

Și nu-mi place să privesc în față
adevăruri ce-ar putea strivi,
între noi e-ntins un fir de ață
și nu știu cu-adevărat iubi

Că eu n-am în suflet o alarmă
să-mi anunțe orele de mâine,
am s-arunc cuvinte ce dezarmă,
îngere, cu inimă de câine...”


10 martie 2019