Ochii albaștri ai copilăriei

Mă privesc din fotografiile vechi
ochii albaștri ai copilăriei
ascunși după un nor
Au cercei în urechi
iar pleoapele-s fluturi:
cum să nu lăcrimezi de dor?

Sunt atât de curați, 
atât de limpezi le sunt privirile,
se scaldă în ei
păsările călătoare,
neuitați Dumnezei,
amintirile

Aripile îngropate în țesuturi adânci
țâșnesc dinlăuntru, 
se zbat în stern,
vor să mă zboare
spre visul etern

Mă iau de mână tovarășii mei
alergând spre pădure, pe deal,
eram îngeri și zmei,
încă-mi tropăie-n sânge 
o urmă de cal

Încă simt vântul
cum mă-ndeamnă să zbor
și-mi strigă în sânge copacii,
și plâng ghioceii,
și toate amintirile dor

Când seara se lasă 
ca o taină subțire,
ne întoarcem din cosmos acasă;
ne așteaptă nerăbdători pisicii
și ochii mângâietori ai bunicii

Sunt albaștri ca apa curgând pe sub munte,
sunt albaștri precum cerul de mai,
noi suntem Feți-Frumoși cu stea în frunte,
de ce-ai fugit, copilăria mea,
de ce m-ai izgonit din rai!

Mai stai cu mine la lumina lămpii
să recitim mirabile povești,
hai să ne întoarcem împreună acolo
de unde am venit, de unde ești!

Ți-s ochii așa de-albaștri și de puri,
vechi curcubeie locuiesc în ei,
te rog să te întorci, copilărie,
cu ochii tăi albaștri-n ochii mei...

29 martie 2019