Și poate n-o să-mi amintesc
de mine, de tine, de noi sfârtecați,
cum strângeam rămășițele zilei
rătăcind prin munții Carpați
Calc pe cioburi ca un dresor de iluzii,
viscolul se aude prin Cosmos cum plânge,
mi se pare că în războiul trupurilor
s-a scurs și ultima picătură de sânge
Încă ne mai adulmecă urmele vântul,
ruguri imense se zvârcolesc în oase
pe unde vulturii dezlănțuiți
se hrănesc cu zilele noastre frumoase
Poate așa a fost această dramă
în care am jucat fără să știu,
și rolul meu și rolul tău, iubito,
și-am fost în piesa asta foarte viu
Atât de viu că am simțit cum intră
săgețile cu vârfurile-n piatră,
și parcă doare înserarea
și câinii sufletului care latră
Dar porțile-au rămas întredeschise,
prin ele trece vara către moarte,
târâtă de chemarea lui Ulise,
în care te-ai zidit, definitiv, în parte
I-așa ciudat că încă-mi amintesc
de îngerii pe veci sacrificați,
și mi se pare că te și iubesc
cu disperarea munților Carpați
15 iulie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu