Dimineața de după vânătoarea de fluturi

Fericirea de a vâna  fluturi
nu se compară decât cu surâsul femeii iubite
din diminețile de vară
de obloanele sufletului strivite

Ea umbla desculță prin inimă,
renunțase la întâmplările comune,
la haine, la norii de hârtie,
la munții de zgură, la hume

Albastrul a devenit mai albastru 
din cauza luminii din jur,
încât vânătorul de suflete
a fost acuzat de curcubeie și de sperjur


”N-o să mai aparții niciodată altcuiva”,
a strigat din rărunchi vânătorul de îngeri,
”chiar dacă o să te doară neantul,
chiar dacă de spaimă-o să sângeri!”

Tu treceai prin aerul ei, ca un glonț rătăcit,
aerul era o femeie cioplită cu artă,
cheia o aruncase  Van Gogh,
ca pe-o ureche, în Marea Moartă

Deodată s-a făcut atâta lumină în jur 
încât frunzele au plesnit instantaneu,
copacii și-au întins crengile,
într-o îmbrățișare nesfârșită, dureroasă mereu

În dimineața de după vânătoarea de fluturi,
ea și-a luat arcul înțesat de săgeți,
și, ca să redefinească fericirea,
a ucis toți fluturii desenați pe pereți


24 iulie 2017