Căutând sensul unei existențe întâmplătoare

Pe străzile sufletului sunt coduri portocalii,

măturătorii au lăsat frunzele în voia sorții, 
să se cutremure,

uneori alergi disperat până la capătul străzii
 chiar dacă știi

că alte străzi  pustii te invită-n derâdere

să le bântui, 
să le calci în picioare,

să le smulgi de pe retină asfaltul

până când, cu tălpile sângerânde,

calci într-un ochi de apă tulbure și vezi pe altul. 

Neantul.

Ți se fărămițează coastele. Albastrul

se scurge din privire prin canale murdare

pe unde corabia de lemn se izbește 

de amintirile viitoare

Devii un ciclon învârtindu-te-n propriul trup

ca într-o cameră întunecoasă

pe unde bântuie demonul

ce seamănă izbitor cu o femeie frumoasă

Te ridici pe vârfuri ca să privești mai bine înlăuntru,

să culegi informații despre capacitatea de zbor

a demonilor fără aripi,

dar cuvintele te izbesc cu putere și dor

Și atunci îți pui aripile de ceară,

faci naveta dinspre Polul Nord înspre Soare

căutând sensul

unei existențe întâmplătoare

Nu-ți mai amintești nimic,

treci ca un glonț prin fereastră

până când ficatul

ți-l ciugulește pasărea măiastră

Te apropii inevitabil de Soare;

dintr-odată aripile dor

și se scurg prin canalele murdare

otrăvite de neputința lor

21 septembrie 2017