De câte ori poverile mă copleșesc
Ca pe un tren de marfă deraiat în gară,
Mi-aduc aminte că te mai iubesc
Și mi se face în privire seară.
Mă uit după ecou ca dup-un glonț
Ce ți-a trecut prin vena cavă,
Îmi iau iar diminețile în clonț
Și le înec în marea de otravă
Pe unde o corabie cu pânze,
Ce-a zdrențuit ferestrele privirii,
S-a înecat cu un surâs pe buze
În noaptea ireală a iubirii.
Apar necunoscute Căi Lactee
Și-mi traversează fiecare dor
Ce l-ai ucis cu ochii tăi femeie,
Să fie mai mult sânge în decor.
Și mă întreabă frunzele de tine
De câte ori de suflet se izbesc,
Le spun că-n veacul tău e-așa de bine
Că veacul meu aș vrea să-l răstignesc
29 septembrie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu