Cuvintele au înghețat așteptând primăvara,
minciunile adevărate n-au destinatar,
mă strigă ultimul avatar
înecat în Marea Marmara
”Stai lângă mine!”, mă cheamă un copac
cu rănile crescute dinlăuntru;
îmi târăsc umbra și intru
ca un nor prin cerul opac
Mi se întinde o pătură de stele
să m-așez, să nu cad pe pământ;
încă te caut, încă te cânt
cu toate țesuturile mele
Nu m-auzi cum stai rezemată
cu fruntea de-nserările gri,
îți pică întâmplările-n suflet și știi
că nu poate să fie o altă
amintire mai dureroasă în sânge
Urlă citadelele sfărâmate,
și, printre cuvinte înghețate,
se aude tăcerea cum plânge
3 martie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu