Mi-e dor să-mi trântești de inimă ușa,
să arzi de febră, suprema pedeapsă,
să-mi sufle crivățul cenușa
împrăștiată ca o boală pe coapsă
De câte ori din spaima aberantă
se vor prelinge avalanșele de var,
vor rămâne în sufletul-fantă
călătoriile în avatar
Câte un copac cu rădăcinile suspendate
mă va striga în timp ce te cânt,
dar nu-i vor răspunde decât alte
pedepse ascunse devreme-n pământ
De câte ori îmi umbli pe sub piele
mă împiedic de mine și cad în neant,
ca un glonț strecurat prin zăbrele,
cu cerul albastru razant
11 martie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu