CIOBURI DE SUFLET

S-atât de multe cioburi între noi
c-ar trebui un veac renumărat în tihnă,
ca să privim-nlăuntru amândoi,
poate găsim prilej pentru odihnă

Și toate evadările din cerul strâmt
printre cocori purtându-și orizontul,
vor fi doar pulbere în vânt
când nesfârșirea își ceșește ortul

Între oglinzi inverse, paralele,
vom rătăci privindu-ne târziu,
ne va ploua cu gloanțe sub umbrele
și-n epitaf nu voi mai ști să scriu

Zadarnice poteci ascunse-n sânge
ne vor striga să le străbatem iar,
când îngerul înnoroiat va plânge
s-o sparge-n iris ultimul pahar 

Se va tăia în cioburi amintirea,
desculță alergând prin vremi apuse,
cocori vor renega iubirea
în numele religiei, Iisuse!

Și niciun puzzle încropit de îngeri
nu va putea să recroiască drumul,
din oameni de zăpadă sinceri
se va înălța spre cerul gol doar fumul

În sufletul pierdut de trupul rânced
va putrezi copacul întomnat,
și-n urma palidului scâncet
va ninge inutil pe-un câmp minat

De vor veni în căutare umbre,
perechea intuind-o sub cuvânt,
va fi târziu, vor crește-n gânduri tundre
și nu va mai fi nimeni pe pământ...

31 octombrie 2019