ADIO, TOAMNĂ VECHE

Adio, toamnă veche, te-ai stins pe-un pat de frunze
pe care l-am aprins să lumineze-n jur,
de-atâtea ipoteze înmuiate în sperjur
păianjenii uitării țes ultimele pânze

Coboară din țesuturi corăbii de bazalt,
un șarpe delirează încolăcit în sânge,
orchestra destrămată sub țărmuri sterpe plânge
și-n clipă rătăcește doar veacul celălalt

Aș vrea să ningă mult, cu frunze clandestine,
să nu mai putrezească în suflet pasul tău,
să nu se mai audă părerile de rău,
să-ngroape desfrunzirea cetățile-n ruine

Vin oameni de zăpadă la cina cea de taină,
așteaptă-n pragul ușii corabia de sare,
copacii se încuie în brumă cu zăvoare 
și se aud cocorii înlănțuiți de spaimă

Adio, toamnă veche, uitată-n calendare,
plâng oamenii sihaștri striviți de nostalgii,
și s-ar putea odată tot lapidând să știi
de ce îți cad în suflet doar frunzele amare...

12 octombrie 2019