VA PLÂNGE DUMNEZEU PE DRUMURI NINSE

Și zise Dumnezeu privind la îngeri:
”Ar fi mai bine ca-n acest tablou,
după atâtea vise și înfrângeri
să se întoarcă umbra din ecou!”

Pe vechiul drum de țară, printre pietre,
pe unde pași de rege n-au călcat,
au coborât din visuri violete
și timpul netrăit s-a comprimat

Săgețile au trecut din soare în retină,
din șarpele-ndoielii n-a mai rămas nimic,
cânta chiar Dumnezeu la violină
și vechi scrisori săriseră din plic

Și-n ziua retrăită, scursă-n sânge,
noi clopote băteau pe mânăstiri,
aud și-acum trecutul meu cum plânge
cu lacrimi invadate de zefiri

Și te aud, când noaptea stă să-nceapă,
cum rugi aprinse Domnului înalți,
s-alunge acea ispită, să mă-ngroape
alăturea de ultimii atlanți

Și te-ai rugat cu-atâta dăruire,
punând la îndoială suferința,
că Dumnezeu, pe sine să se mire,
a-ntors din nou, definitiv, sentința

Mai liniștită-n clipă, mulțumită
c-ai mai bifat o foaie de parcurs,
n-ai înțeles de ce ai fost iubită
și nu există cale de recurs

Continui să te miri că nu coboară
din cerul gri același înger trist,
și s-ar putea ca uneori să doară
păcatul că pe lume mai exist

Și că plătesc mereu nesăbuința
de-a naviga prin întâmplări demulte,
îți las de suflet ție biruința
și-n loc de elocință: puncte...puncte...

Și nu ne-om mai vedea vreodată,
spre Atlantida este mult de mers,
povestea de iubire adevărată
a fost, desigur, ultimul demers

Nici Dumnezeu n-ar îndrăzni s-aprindă
un rug pe care-am ars îmbrățișați,
din ruga ta toți norii or să ningă
și-o să sufoce îngerii damnați

Se poate prin cenușa amintirii
să scormonești când plouă și ți-e greu,
vei vrea să tragi obloanele iubirii
de la fereastra sufletului meu

Dar în zadar din mine vor țâșni
neputincioase mâini întinse;
nici eu, nici tu, nu vom mai fi,
va plânge Dumnezeu pe drumuri ninse...

5 octombrie 2019