Prin ferestrele inimii albastre
nu striga niciun nor,
de jur împrejur numai dor,
văzduhul respira prin tălpile noastre
La capătul pământului
ecoul se agățase de curcubeu
Din oglinda inimii
numai tu vedeai în sufletul meu
Ai zâmbit ca o candelă-n vânt,
cât lumina amurgului de înaltă,
și-am căzut pe pământ:
”Te rog, nu mă lăsa să plec
că n-am să mă mai întorc niciodată!”
”Pleacă, te rog, pleacă
și lasă timpul acesta să treacă!”
Câteodată, pe cerul nopții
se aprinde o lună mirată
sfâșiind privirea;
dar nu se mai aude foșnetul inimii,
nici măcar amintirea...
28 mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu