Când sufletul plângea în sfâșieri de toamnă
prin brume am fugit desculț
din mine înspre tine, doamnă,
și-am fost surprins că ai știut s-asculți
ecoul umbrei mele de proscris
desprins din îngeri ce se răzvrăteau;
când am căzut din viață-n vis
oglinzile în cioburi se zbăteau
Un soare orbitor ieșea din mare,
în sânge stalactitele pluteau invers,
ploua între noi cu-atâta disperare
că s-a înecat întregul univers
Surprins de avalanșa vieții tale
m-am destrămat și recompus ad-hoc,
în loc de ramuri mi-au crescut petale
și te-am iubit în fiecare loc
ascuns în vieți pe care le trăisem,
purtat pe brațe de înfloriri de mai;
și-atât de tare te iubisem,
prea-buna și frumoasa mea din rai
că toți poeții înșeuați la stele
ne-au zugrăvit în stihuri argintii,
când s-or întoarce gândurile mele
de la începutul lumii ne-om iubi
Și poate sfâșierile de toamnă
vor vindeca tot sufletul ce-a plâns...
De câte ori te naști, frumoasă doamnă,
eu te iubesc și tot nu-mi e de-ajuns...
11 mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu