Un prinț din Apus mimând vânătoarea
c-o inimă neagră prin codru trecea
Croindu-și ușor, cu o șpagă, cărarea
trăgea din trabuc și agale zicea:
”-Veniți să vânăm în păduri netăiate
pe Arthur, năprasnicul urs,
ce stă prin poieni neumblate
ca un rege de timp nepătruns!”
”-Stăpâne”, ziceau servitorii în cor,
”...n-apare pe-aicea precis,
pădurea adâncă îi este decor,
el iese doar noaptea, în vis...”
Dar prințul trecea înainte,
pândind fantomatice umbre,
trofeul râvnea jumătatea-i de minte
și-n ochi sângerau desfătările sumbre
Sub brazi le rosti, flegmatic, discursul:
”-Priviți cum freamătă umărul meu!
Voi ucide chiar astăzi și ursul
și tot ce-n pădurea aceasta-i trofeu”
”-Stăpâne, pe aici cresc copaci
ocrotiți din vechime de lege...”
Dar el răspundea întorcându-se: ”-Taci,
ce-au semănat zeci de ani vor culege.
Noi suntem mai-marii, de fapt,
băștinașii n-au drepturi precise
de când au semnat acel act...
(Vai, ce miroase în jur a narcise!)
Le-am luat tot ce-a fost important
acceptându-și prin Vodă stigmatul,
când glonțul va trece razant
vor ști că ne sunt pe vecie vânatul
Să mergem în codrul adânc,
pe Arthur îl vreau azi la cină,
vreau inima și-un plămân să-i mănânc,
vreau fiara aceasta haină
ce bântuie munții Carpați,
mângâiat de luceferii nopții,
demult i-am ucis ceilalți frați,
la gât le port gheara și colții
Ia uite-l ce mândru e-n straiele lui,
ce liber privește spre soare!
Să-i batem în suflet un cui,
să-l simt cum se zbate și moare...”
În inimă l-au țintit. Bietul urs,
a căzut secerat de-acel glonț.
Degeaba copiii au plâns,
corbii au zburat cu Țara în clonț...
6 mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu