În era prea devreme scufundată
din trup îmi voi ciopli o arcă
ce n-o să se întoarcă niciodată,
chiar dacă nostalgia mă încearcă
Voi naviga prin mine însumi
până-n țesuturi și înapoi,
printre mirese ninse și strigoi
ce locuiesc de-o veșnicie-n plânsu-mi
La miezul nopții voi topi o lună
în năluciri de chihlimbar
și voi sorbi și-acel pahar
umplut cu deznădejdea din lagună
Va înflori în suflet pălămida,
chiar sufletul va deveni un lest,
și-n loc de răzvrătire și protest
voi acosta în Atlantida
Acolo nostalgia-i interzisă,
atlanții se ocupă cu victorii,
voi trage peste suflet norii
și-oi adormi cu ușa-nchisă...
1 mai 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu