De când cu Eminescu

Priviți luceafărul la noapte, se-ntoarce-o clipă înapoi,
Deși-i atât de grea și lungă sfârșita cale pân la noi!
Deschideți inima să intre lumina stelei ce-a pierit
Demult vederii noastre absente, dar niciodată n-a murit!

Închideți ochii să vedeți  ce-a fost sublim, covârșitor,
Ce a putut să izvodească din seva lui acest popor!
Să trageți clopotele aprinse de atâtea așteptări fecunde,
Și unde gândul neînțeles nu a putut nicicând pătrunde

Lăsați un înger să vă spună acele adevăruri crunte,
Și-n inima-i de uriaș cu stea de Făt Frumos în frunte,
E loc pentru visări și mări definitiv albastre,
Pe care uneori plutim răpuși de spaima vieții noastre

I-au zis, ca să ne fie veșnic, Eminescu, parcă,
Ne-am îmbarcat cu îngerii seduși pe-o arcă,
Ce-n noaptea veșniciei negre și adânci
Străpunsă-a fost ca florile de stânci.

Măcar acum, când nopțile înghițiră luni, 
Și n-are cine să incendieze anexa casei de nebuni,
Să-nchidem ochii strânși, să fim cu toții,
Trecuți de pragul blestemat al morții,

De unde îngeri palizi ne pătrund în sânge,
Pe unde frunza plopilor de-îndepărtare plânge ,
Și se înalță haosul suprem din haos,
Iar Maica Prea Curată lăcrimează în pronaos...

E-atât de bine, Doamne, când se-nfioară lacul
Iar nufărul își ia de mâna-nsângerată macul,
Pășește peste vârfuri clipind copilăria,
De când cu Eminescu, altfel e România...

De când cu Eminescu, altfel este iubirea,
De când cu Eminescu, altfel e nemurirea
De când cu Eminescu, altfel privim spre cer
De când cu Eminescu nu ne mai este ger

De când cu Eminescu, timpul e o fereastră,
De când cu  Eminescu, floarea e mai albastră, 
De când cu Eminescu, ne-am înălțat mai sus
Da, Doamne, Eminescu e pentru noi, Iisus

14 ianuarie 2017