Stau în genunchi în fața Patriei

Stau în genunchi în fața Patriei și o implor să se ridice,
nu-mi răspunde, deși-i aud inima zvâcnind, și presimt
c-o să mă arunce din măruntaiele ei ca pe-un apendice,
lacrimile mă vor târî ca pe-un șarpe prin labirint

Se amestecă în iluzie psihoze, priveliști
dac-ar ploua nimeni nu și-ar da seama de ce plâng,
aș da la o parte acele opreliști,
să-mi iau Patria-n brațe și bezmetic s-o strâng

Îi simt pielea cum plesnește de sete,
și parcă îmi crește în sânge o cale,
mă trântește văzduhul ca pe-un glonț de perete
și-mi acoperă sufletul cu petale

E posibil să plouă-n sfârșit, orizontul absent să se strice,
îmi zvâcnește inima și presimt,
că vom curge o mie de ani prin labirint;
hai, Patrie, cheamă-ți îngerii să ne ridice!



1 ianuarie 2017
pornind de la un poem de Nistor Tănăsescu