La capătul drumului interzis

Trag după mine istorii nescrise,
munții inimii sunt tot mai înalți,
în lacrimi se frâng corăbii ucise
sub care înoată atlanți

Mai sunt ziduri  fără ferestre,
prin care trebuie să trec ca un glonț,
să vadă oglinzile terestre
cum se zbate ziua de mâine cu mine în clonț

Am obosit devenind o pradă ușoară,
timpul mă poate lega oricând de catarg,
peste suflet trec trenuri alungate din gară,
iluzii pierdute de lumină se sparg

M-au ajuns săgețile trase din arcuri
mânuite de demoni damnați,
statuile îngheață prin parcuri
și curg din clepsidră îngeri sedați

Nu-i stofă destulă pentru sadica bardă,
bazaltul e scump și poate-i prea greu,
nici soarele nu mai vrea să mai ardă
deasupra curcubeului meu

Mă lovește cu spaimă un fulger albastru,
umbra se zbate încuiată în os,
îmi tropăie-n sânge calul măiastru,
ce zboară  prin omul frumos

Atunci înțeleg că n-am drepturi meschine,
că altu-i scenariul pe care l-au scris
atlanții ce vin să se-nchine
la capătul drumului interzis


6 ianuarie 2017