Trece trenul vieții peste noi
oasele de zăpadă se sfarmă,
ce tragică-i această neviscolită iarnă
ce-și șterge urmele de noroi
pe sufletele noastre pierdute.
Amintirea-i o dâră nesfârșită de fum
plânge omul de zăpadă în scrum
lovit în piept de dureri cunoscute
Nu mai e nimic de făcut, ființa-i pustie,
ce demon ne-a spulberat visele și ne-a frânt?
Destinul se târăște ca un melc pe pământ
și-ți curge suferința ca un șarpe din ie
Și-mi curg lacrimile pe un câmp cenușiu,
pe unde aleargă oamenii de zăpadă,
îmi acopăr ochii, să nu mă vadă,
dar sunt mult prea aproape și-i atât de târziu
Nu se mai întorc îngerii din uitare,
doare cumplit lașitatea zilei proscrise,
cad fluturi drogați prin infernul din vise,
iar noi murim pe rând, în fiecare
Prea târziu trece trenul pierdut
și nu ne mai suntem decât palide umbre,
se-ntorc diminețile din viețile sumbre
și-o floare albastră se-ntinde sub scut...
27 ianuarie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu