TE-AM IUBIT CA UN ERETIC

Nu mai sunt perle în mare, n-am ce să culeg plângând,
rătăcesc prin mine însumi ca un tragic răzvrătit,
nu mai sunt flori de zăpadă din lumină dezertând,
calc desculț prin cioburi smulse dintr-un minus infinit

Nu mai sunt vise surprinse de sublima întâmplare,
noaptea neagră-i străbătută de cocorii ce-au trecut,
pe corabia de fluturi silnic scufundată-n mare,
încă îmi mai caut umbra ce-n ecouri s-a pierdut

Trec prin sânge cărăușii, vechii negustori de sare,
drumurile își aruncă călătorii în crevase,
azi întreaga odisee parcă și mai tare doare,
plânge-n sine desfrunzirea, țipătul se zbate-n oase

Mi se pare că zadarnic cade toamna din retină,
toți copacii-au putrezit în tristețile din mine,
sufletul încă se zbate căutând acea lumină,
însă soarele albastru te-a sorbit numai pe tine

Suferind de-această boală, dintre toate cea mai gravă,
inima ostracizată se îngroapă în asfalt,
chiar nectarul buzei tale se transformă în otravă
și-adormim sorbind paharul ce-l turnase celălalt

În sevraj destinul searbăd și mai tare ne lovește,
fiecare glas de clopot e-o poveste despre moarte,
înspre ziduri incolore întunericul descrește
și ne-mpinge sadic clipa c-o durere mai departe

Și privind înfrigurat peste zările absente,
căutând cu disperare urma oamenilor triști,
ca un orb de tragedie cotropit de boli latente
întreb golul dimprejur dac-ai fost și mai exiști

C-aș vrea să împart cu tine partea mea de suferință,
să se facă echitabil împărțirile la doi,
te-am iubit ca un eretic, cu durere și credință,
dar n-a fost de-ajuns, iubito, să rămânem amândoi...

31 august 2019