Ce tristă veste ne lovește-n plex
de parcă pe pământ e doar tristețe,
Ilașcu a plecat prin univers
să lupte pentru cauze mărețe
Cei tineri nici nu știu de el,
cine a fost sau ce-a făcut pe lume,
acoperit cu totul în drapel
nici nu-i spunea poporului pe nume
Dar fără teamă-și declara iubirea
în fața gloanțelor rusești,
ca să-nțeleagă omenirea
că poți să te jertfești dacă iubești
o țară sugrumată-n somn de ruși,
ce-și caută un loc sub soare
Și-a descuiat acele uși
ce duc în România Mare
În cușcă a fost închis precum o fiară,
dar fiarele erau în fața cuștii,
nu se temea că oasele or să-l doară
când i le frăgezeau cu patul puștii
Și când la miezul nopții îl trezeau
și-l împingeau cu spatele la zid,
cu gloanțe oarbe fiarele trăgeau
și tot sperau c-așa-l ucid
Dar frică nu i-a fost decât
că n-o să mai revadă Prutul,
a fost atât de înălțător încât
din el a curs pentru statuie lutul
Salvat de enigmaticul Vadim,
ajunge în sfârșit la București,
dar politrucii l-au întors în chin
și parcă ți-e și jenă să rostești
că frații lui din România,
atât de împărțiți în găști,
i-umbriră fără milă bucuria
acestui tragic comandant de oști
Și astăzi sub o ploaie mohorâtă
s-a stins eroul cu ADN-ul bun
ce a rostit, sorbind cucută:
”Adio, vă iubesc popor român!”
18 noiembrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu