De ce nu se întâmplă sufletul să zboare...

De ce se nu se întâmplă sufletul să zboare
acolo unde-ar vrea să fie?
s-adoarmă îmbrățișat de-o floare
pe care numai Dumnezeu o știe...

Să-l stingă roua dimineața,
să-i curgă miere-n rănile adânci,
să se întoarcă în privire viața
la fel, iubito, ca atunci

când ai crescut în mine ca o nalbă
redesenând ferestre-n zid,
dintre crăiese-cea mai albă,
unde e cheia ca să te deschid

și să găsesc-nlăuntru lumea mea,
pe care-ai părăsit-o din greșeală?
privesc în fiecare noapte-o stea
și mă sfârșesc de-aceeași boală

ce n-are leac, ce n-are alinare,
ce-am invocat-o în poeme vechi,
când ascultam o ultimă chemare
și ne juram c-o să ne fim perechi

Și mă întreb, de câte ori mi-e rău,
dacă la tine-n cosmos este bine,
și-adorm plângând pe pragul tău,
și se îneacă fluturii în mine

De ce nu se întâmplă sufletul să zboare
acolo unde ar vrea definitiv să fie,
s-adoarmă-mbrățișat de-o floare
pe care numai Dumnezeu o știe...

9 aprilie 2019