Iubito, mă doare această frunză
ce cade din sufletul meu, sfâșiată de vânt,
se-aud îngerii albaștri cum strigă,
dar nu mai e nimeni pe aici pe pământ
Întreg eșafodul pare o scenă bizară
pe care se joacă iubirile prime,
sufletul înmuiat în cerneala amară
abia se târăște spre tine
Mirajul iubirii renăscute din vis
e o taină cu mult mai mare
decât a putut duce un suflet proscris,
coborât pe o scară de ceară din soare
Sfârșitul acesta cu frunze ce cad sinucise
de galbenul lumii încuiată-n mister,
e ultima coborâre abruptă din vise,
e ultimul strigăt în care eu cer
să nu se mai stingă opaițul lunii,
să nu rătăcești din nou prin trahee,
fluturii nopții lovesc ca nebunii
în cosmosul tău de lupoaică, femeie
Se poate ca mâine din cerul pustiu
cocorii să-și strige iubirea,
și care din noi va rămâne mai viu
să-și plece printre frunze privirea
Și ar fi evident foarte trist
să cădem din vise albastre în sânge,
și n-o să mai știu că exist
de n-aud întunericul cum se frânge
30 octombrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu