SINGURĂTATEA ÎN DOI

Cea mai tristă poveste 

e a singurătății în doi;

degeaba plouă cu stele pe mare,

o știm suflete, amândoi

Un bărbat nu e împlinit 

dacă nu este iubit cu pasiune

de o femeie miraculoasă,

ce izgonește durerea din lume 

Dacă ai coborât în infern 

știi să apreciezi răsăritul de soare,

știi să iubești o frunză căzând, 

poți să fugi din tine pe mare

Câteodată, sufletul mă întreabă 

dacă-n sfârșit te-ai născut,

dacă ai adus lumina divină,

 n-am știut ce să-i spun și-am tăcut

Am tânjit după dragostea unică,

dar timpul a avut alte planuri cu noi,

am traversat munții inimii uriași

și-am înaintat desculți prin noroi

Nu m-ai auzit când am strigat,

n-ai vrut să auzi, sau nu cunoști

strigătul inimii mele;

te-ai ascuns sub o mie de măști

Miracolele încep la răsărit

și continuă-n vis;

durerea-i sfâșietoare

când n-ajungi la raiul promis

Uneori trăim la-ntâmplare 

pentru a ne povesti visele, 

dorul ne izbește de mare

și-n noi înfloresc doar abisele

16-17 octombrie 2025

 

Loneliness in Two
The saddest story

is that of loneliness in two;
in vain the stars rain upon the sea,
we both know it, my soul and I.

A man is never complete
unless he is loved with passion
by a miraculous woman
who banishes pain from the world.

If you have descended into hell,
you know how to cherish the sunrise,
you know how to love a falling leaf,
you can escape yourself upon the sea.

Sometimes my soul asks me
if at last you were born,
if you brought divine light—
I didn’t know what to say, so I kept silent.

I longed for that one true love,
but time had other plans for us;
we crossed the towering mountains of the heart,
and walked barefoot through the mud.

You didn’t hear me when I cried out—
you didn’t want to hear, or maybe you don’t know
the cry of my heart;
you hid behind a thousand masks.

Miracles begin at sunrise
and continue in dreams;
the pain is tearing
when you can’t reach the promised heaven.

Sometimes we live by chance
just to tell our dreams,
longing throws us against the sea,
and within us only abysses bloom.

October 16–17, 2025

Soledad en pareja
La historia más triste

es la de la soledad en pareja;
en vano llueven estrellas sobre el mar,
lo sabemos, alma mía, los dos.

Un hombre no está completo
si no es amado con pasión
por una mujer milagrosa,
que ahuyenta el dolor del mundo.

Si has bajado al infierno,
sabes apreciar el amanecer,
sabes amar una hoja que cae,
puedes huir de ti mismo sobre el mar.

A veces, mi alma me pregunta
si por fin has nacido,
si has traído la luz divina;
no supe qué decir y callé.

Anhelé el amor único,
pero el tiempo tuvo otros planes para nosotros;
cruzamos las montañas enormes del corazón,
y avanzamos descalzos por el barro.

No me oíste cuando grité,
no quisiste oír, o no conoces
el grito de mi corazón;
te escondiste bajo mil máscaras.

Los milagros comienzan al amanecer
y continúan en los sueños;
el dolor es desgarrador
cuando no alcanzas el paraíso prometido.

A veces vivimos al azar
solo para contar nuestros sueños,
la añoranza nos lanza contra el mar,
y en nosotros solo florecen los abismos.

16–17 de octubre de 2025

La Solitude à Deux
L’histoire la plus triste

est celle de la solitude à deux ;
en vain il pleut des étoiles sur la mer,
nous le savons, mon âme, tous les deux.

Un homme n’est jamais accompli
s’il n’est pas aimé avec passion
par une femme miraculeuse
qui chasse la douleur du monde.

Si tu es descendu en enfer,
tu sais apprécier le lever du soleil,
tu sais aimer une feuille qui tombe,
tu peux fuir de toi-même sur la mer.

Parfois, mon âme me demande
si enfin tu es né,
si tu as apporté la lumière divine ;
je n’ai su quoi dire, et je me suis tu.

J’ai soupiré pour l’amour unique,
mais le temps avait d’autres plans pour nous ;
nous avons traversé les montagnes immenses du cœur
et avancé pieds nus dans la boue.

Tu ne m’as pas entendu quand j’ai crié,
tu n’as pas voulu entendre, ou bien tu ignores
le cri de mon cœur ;
tu t’es caché sous mille masques.

Les miracles commencent à l’aube
et se poursuivent dans les rêves ;
la douleur est déchirante
quand on n’atteint pas le paradis promis.

Parfois nous vivons au hasard
juste pour raconter nos rêves,
le désir nous jette contre la mer,
et en nous ne fleurissent que les abîmes.

16–17 octobre 2025