N-am uitat nimic (Elegia neuitării)

Nu, n-am uitat nimic. Nimic...
Dar nu mai pot din suflet să mă ridic,
Să-mi strâng iertările într-o floare albastră,
S-a spart în zidul inimii o fereastră

Prin care au zburat amintirile...
Se izbesc de frunzișuri privirile,
Toate orchestrele nopții magice au tăcut,
N-am uitat nimic, dar sunt pierdut...

Mă caut prin mine și nu mă găsesc
Sunt mort sau, totuși, trăiesc?
Aș vrea uneori să știu ce se-ntâmplă,
Dar mă izbește steaua polară în tâmplă.

Ce păcat că-n timp netrăit te prefaci!
Cad frunzele peste noi din copaci...
Te așez în suflet să nu te stric
Și-aș vrea să uit, dar n-am uitat nimic... 


3 februarie 2017