Stau în papucii roșii de casă.
Sunt prizonier unor întâmplări inventate
Mă copleșeau emoțiile omului de zăpadă
ce te ținea de mână prin visurile decolorate
Nu-mi ajung, probabil tu aveai piciorul mai mic
și eu mă îmbrac cu pielea ta catifelată, subțire
Parcă mă chemi de undeva, dintr-un loc nevăzut
străbătut de un sentiment al neputinței, în devenire
Jumătățile picioarelor mele lasă urme prin suflet,
asfaltul încă-i fierbinte și moale,
am străbătut desculț câteva mile,
fără aripi, fără petale,
până când m-au săgetat nebănuite amurguri
și-am căzut în golul din mine, lângă Ahile,
care tremura de durere, pe scânduri
Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns,
papucii au început să alerge prin mine, să strige
Neprimind niciun răspuns
au strâns cu fărașul inimii dezertări viitoare
și nu s-au mai oprit niciodată din plâns
și din uitare
2-3 februarie 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu