Mi-e sufletul un cerșetor de gânduri,
copil orfan călătorind spre soare,
mirare locuindă-n scânduri,
om de zăpadă îmbrățișând o floare
Gustul amar al vieții îmi despică
ecoul ce s-a-ntors din univers,
din ceața densă umbra se ridică
să-nvârtă orele invers
Călătoriile prin mine însumi
sunt năluciri de spaimă și de ger,
de-atâtea taine îngropate-n plânsu-mi
nu văd fereastra ultimă spre cer
Mi-e inima o buruiană amară
de câte ori o las să bată-n sensul ei,
și drumul spre ființă o să doară
că-i iarnă nesfârșită-n ochii mei
Mi-e timpul drămuit în doze mici,
strivit de pași nesinceri de iubită,
când am să plec spre mine de aici
va viscoli cu viața risipită....
19 ianuarie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu