NU MAI ȘTIU

Nici nu știu cum a fost posibilă acea minune,

nici nu știu cum ai putut să mă întâlnești la capătul lumii,

tu te-ai născut atât de târziu și totuși ai ajuns până acolo!

Sufletul sufocat de cicatrici te-a strigat

și, într-un loc neștiut, căruia îngerii îi spun inimă,

am redescoperit miracolul dragostei;

inocență, bucurie, magie, durere sfâșietoare...

Nici nu mai știu cum a fost posibilă căderea, 

nici nu mai știu cine m-a întrebat, 

în nopțile incredibil de lungi,

când rătăceam în căutarea timpului pierdut: 

de ce plângi? de ce plângi?

Se prea poate să fi fost ecoul...

Am fugit prin mine cât am putut de tare,

m-am ascuns în cel mai întunecos cotlon al sufletului

și am așteptat să plouă, 

să nu vadă îngerul meu că plâng

așa cum nu o făcusem niciodată

O, da, nimeni nu știe să-mi spună de ce

am același vechi sentiment 

ori de câte ori ajung la capătul lumii, 

ori de câte ori sunt acolo fără tine...

Și merg înainte încă o zi, încă o secundă

până când mă îmbrățișează durerea sfâșietoare,

Numai umbra mă întreabă abia pâlpâind:

unde mergem, domnule Tristețe?

Oglinda timpului se sparge 

și-n toate cioburile mă scurg

laolaltă cu umbrele mele, cu ecoul,

sfâșiat de amurg....

24 ianuarie 2021