Ca să nu plâng, am râs de multe ori,
dar nu am spus-o niciodată,
nici umbrei, nici căderilor din nori,
nici altcuiva din viața antedatată
M-ascund de mine în unghere vechi,
să nu mă găsesc când de spaimă mă caut,
ecoul se ascunde în urechi
și-mi cântă amintirile la flaut
un cântec despre steaua polară,
ce-mi turna în pahar băutura amară
Nu mă găsea, dar paharele erau stivuite
pe rafturile inimii ticsită de vase,
plângeau ninsorile otrăvite
prin iriși, prin gânduri, prin oase
Numai deșertul se-ncuiase
în soarele orbitor,
de s-a topit ca și cum ar fi fost
ultimul zbor...
4 ianuarie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu