În sport, ca și în viață, nu-i decât un pas de la sublim la ridicol. Iar extazul și agonia se împletesc într-o îmbrățișare sfâșietoare, minunată mereu. De aceea nu-i nimic mai frumos decât să scrii despre fascinanta lume a sportului, mai ales atunci când vrei să transmiți celorlalți bucuria învingătorilor și să ștergi lacrimile de durere ale învinșilor. Pentru că sportul de performanță înseamnă și multă suferință.
Simona Halep a câștigat turneul de la Madrid, revenind pe aleea principală a tenisului, dar victoria ei ne-a lăsat un gust amar din cauza comportamentului din timpul meciului cu Irina Begu, pentru accederea în semifinale, și, mai ales, a declarațiilor de după încheierea partidei. Domnișoara înfumurată a spus că setul al doilea, câștigat cu 6 la 0 de către Irina, i l-a lăsat ea, din generozitate, dar realitatea a fost cu totul alta. La asemenea mârlănie Irina nu a răspuns preferând să-i întoarcă și celălalt obraz, adică exact acea parte a corpului pe care Simona n-o (mai) are. Nu e prima dată când domnișoara Halep dă cu oiștea-n gardul bunului simț ceea ce face ca să nu ne bucurăm pe deplin de succesurile ei, ca să cităm o altă înfumurată. Marii sportivi sunt și mari caractere, or Simonei îi scapă acest amănunt, aparent nesemnificativ. Dacă ai niște rezultate nu înseamnă că trebuie să-i tratezi pe ceilalți cu MS Dosul sau cu alte sisteme de operare de pe malul Dâmboviței. Simona nu e încă un star mondial în adevăratul sens al cuvântului, și nici nu va fi dacă nu va privi cu un ochi critic oglinda care-i deformează imaginea în fiecare zi. Din păcate, bucuria de a avea patru românce calificate în sferturi ne-a fost umbrită de comportamentul mitocănesc al celei mai talentate dintre ele.
În schimb ne-a bucurat enorm câștigarea Ligii Campionilor la handbal feminin de către CSM București, la prima ei participare în această competiție faimoasă, învingându-le pe propriul teren, la lovituri de la 7 metri, pe unguroaicele de la Eto Gyor. Ce poate fi mai frumos, mai ales că totul s-a întâmplat la 30 de ani și o zi de când Steaua București a cucerit Cupa Campionilor la fotbal, în urma loviturilor de la 11 metri! Și tot în deplasare!
Când am spus unguroaice am exagerat un pic întrucât majoritatea jucătoarelor sunt străine, la fel ca și la echipa bucureșteană. A fost un meci superb în care jucătoarele au dat maximum, sacrificându-se chiar, pentru a readuce în România, după 52 de ani, prețiosul trofeu. Suedezele, braziliencele, spanioloaicele, rusoaicele, olandezele, prenandezele, româncele, unguroaicele și toate celelalte naționalități aflate pe teren au dovedit că, cel puțin în sport, unitatea în diversitate nu este doar o lozincă de laborator.
Dar nimeni nu s-a bucurat pe deplin de aceste victorii ale sfârșitului de săptămână pentru că tragedii cumplite au lovit sportul românesc. Moartea fotbalistului camerunez Patrick Ekeng în timpul meciului dintre Dinamo și Viitorul, la câteva minute după ce intrase pe teren, ne arată cât de expuși sunt sportivii de performanță unor riscuri majore, în urma medicației excesive care, se zice, mărește capacitatea de efort. Sigur, aceste tragedii se produc și pe fondul unor suferințe preexistente, nedescoperite la timp sau pur și simplu ascunse intenționat. Despre modul în care s-a intervenit pentru salvarea sportivului nici măcar nu mai vorbim din silă față de un sistem medical putred de corupt, de multe ori de-a dreptul criminal. Ekeng a murit pe un teren aflat la un minut de spital!
În același timp, în Afganistan, era ucis, alături de un coleg de arme, arbitrul buzoian Adrian Vizireanu. Țara care l-a trimis acolo îi va fi recunoscătoare. Pe hârtie. În realitate, dacă militarii români ar fi bine plătiți, nu ar pleca niciunul ”voluntar” în misiuni care speră să-i scoată din sărăcie. Dar statul mafiot care ne sugrumă zilnic nu manifestă niciun interes pentru soarta noastră. Suntem doar personaje secundare într-o tragedie macabră.
Dacă în privința rezultatelor sportive ale Simonei Halep și ale echipei CSM București clasa politică mizerabilă n-are niciun merit, în privința morții lui Ekeng, privit cu nepăsare, din tribună, de doctorița care spărgea semințe de bostan, și a lui Adrian Vizireanu, împușcat de talibani pentru o cauză care nu era a lui, are toată vina. Din cauza nenorociților care conduc România pe ultimul drum, moartea citește regulat ziarul de sport.
editorial ARENA BUZOIANĂ
9 MAI 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu